Zorii se așezau azurii pe umerii obosiți ai unei nopti zbuciumate.
Trenurile lor păreau să nu mai vină.
Gândurile li s-au asezat alăturea pe șine, și păreau ca se pierd în dansul nebunesc al timpului…
Se priveau pe furiș și nu se mai recunoșteau, de parca cineva pus pe șotii le schimbase fețele. Nici nu știau că la cele doua capete de linii îi așteptau crucile încă mirosind a vopsea proaspătă.
Cruci care le aparțineau și care se asemănau de parcă au fost cioplite din trunchiuri gemene…
Și totuși mâinile lor erau atât de aproape, iar spațiul respira a libertate si a gol cum nu a mai mirosit niciodată…
A cui mâna trebuia să încerce căutarea? Ele, sleitele, stăteau cuminți, odihnindu-se de parcă cineva le-a încrustat adânc în palme cuvântul “interzis“.
Se priveau neputincioase și vinovate, frământându-și iluziile acelea care se îngrămădeau in colțul cel mai întunecat de vis dulceag risipit apoi în coșmar sleit de zvârcolire.
Și ea gândea încrezătoare : „poate ne-om regăsi cândva,în nopți lăptoase presărate cu  flori de tei și viață pofticioasă, cu incisivi pregătiți gata să muște ca dintr-un măr biblic al păcatului”.
Gândurile de pe șine s-au regăsit pentru un moment și au visat un vis cutremurător…A durat 2-3 secunde, cât durează visele visate de mulțimile șterse, comune…Dar era unic pentru că era visul lor…Și pentru că s-au împrietenit, acolo, departe, neștiut, în spațiul subconștientului, s-au sprijinit unul de altul, așezându-se cât mai comod pe șina metalică, lucioasă, întrebându-se din priviri unul pe altul dacă-i este bine.
În subconștient era plăcut si părea să le fie chiar bine…

Și atunci, au pornit hai-hui răscolindu-și unul altuia labirinturile neexplorate încă.
Recunoșteau locuri comune și ar fi vrut să alerge de mâna până la epuizare, cum o făceau in copilărie…sau să se țină strâns de mâini și să se învârtă amețitor ca doi tovarăși de joacă, nedespărțiți încă…
Apoi, să cadă osteniți și să simtă cum zboară alături, bătând cadențat din aripile proaspete și albastre. Doar aripile lor puteau fi așa de albastre, pentru că gândurile lor veneau dintr-un străfund neexplorat al zărilor virgine…
Dar el , cel adevărat, încă era aici, așteptând ca și ea un tren…Nu unul oarecare, ci un tren al grijilor pe care voia sa le transporte cât mai departe…
Trăsăturile lui se conturau obsesiv, apoi se estompau în umbră cețoasă…

Aaaa…Da…Acum își- amintea de el…Era povestea prințului cu părul bălai care nu îndrăznea să își înfrunte zmeul temnicer…și amândoi erau condamnați la suferință…
Dar ce, suferința nu era pentru oameni? Și își priveau drept în ochi sufletul recunoscându-și specia din care îndrăzneau să facă parte.
Mâna ei îi atinge tremurător obrazul și atingerea asta trezește în el o forța nebănuită…Parca ar vrea să o îndese în suflet…Dar sufletul lui era prea mic și ea nu voia să renunțe la aripi…Erau albastre și doar ele îi mai aminteau „zborul”.
Îl privea, mereu cu frica de a nu îl pierde.

Ar fi vrut să-i fure doar o clipa din viață pe care să și-o ascundă în buzunar. Apoi să fugă prin imensitatea viselor lui ca un copil desculț…și să râdă, să râdă, până se revarsă zorii peste ea. Să nu mai simtă durerea asta de sub coastă, de parcă cineva a pierdut-o într-un magazin de jucării, printre păpuși despletite, îmbrăcate în rochii de iluzii…
Ar fi vrut să treacă peste iernile albe si reci, peste toamnele uscate și pline de melancolie, peste verile năucitoare, peste primăverile flămânde și să renască ea un nou anotimp pentru ei…

Voia să nu-i mai pese de patina asta amăgitoare a timpului și să-și transforme clipa furată în veșnicie…
Privind chipul lui palid, o cuprinse spaima…Oare îi furase deja clipa? Nu era doar o închipuire?
Amândoi se înfricoșau de chipul hâd al spaimei…Niciunul nu voia să piardă…
Atunci la ce bun strădania, minciuna, fluviul acela de lacrimi revărsate, când trenurile oricum vor porni în direcții opuse?
La capăt îi așteptau crucile lor gemene. Și el gândea că poate au fost schimbate…Poate va purta crucea ei și ea nu va putea duce crucea lui…

Asta îl îngrijora cel mai mult, pentru că ea a reușit să locuiască în el mult timp și o cunoștea prea bine…Era fragilă și nevoitoare de lucruri apăsătoare… Nimeni…nimeni nu scapă de cruce, o încuraja el, dar măcar fiecare o duce pe a sa.
La ei, de ce s-au schimbat crucile?
Doamne, la ce folos atâta zbatere când el, oricum va urca cincizeci de trepte, iar ea va rămâne pe aceeași treaptă…deasupra cerului?
Câtă forfotă…
Se făcuse dimineața, și oamenii se mirau văzând cele două gânduri chircite pe șinele reci, obosite în așteptare…
De ce se adunau oamenii în gări?
De ce l-a cunoscut pe un peron anost de gara? Și de ce și-a lăsat gândul sprijinit de gândul lui, obosit și scrâșnind ca o șină sub apăsarea grea a poverii?
Oamenii se hrănesc mereu cu miere…își ostoiesc setea cu lapte…Sunt nemuritori…
Dar ei? De ce se temeau? Că altminteri s-ar fi întâlnit și ei pe unde se întâlnesc oamenii : în piețe, în vagoane, într-o cetate seculară…Au ales peronul șters și răvășit de milioane de pași repezi…prea tocit de alergare

Aici totul aleargă…totul se risipește.
Loc anost în care visele mor.
Fiecare se temea să nu rămână singur, sec, insignifiant, pentru că prezența celuilalt părea să aducă fiecăruia, în gând, vorbe pline de nuanțe, pline de miez, plăceri…
Liniștea începea să fie mâncată de gura haina a celor doua trenuri oarbe care pufneau a despărțire …
Încotro se îndreptau? Așa se întrebau din priviri, tacit.Și se mai întrebau dacă există cu adevărat Fericirea. P mai zărise vreodată Cineva alergând zăludă prin locurile astea lipsite de umbră sau e doar o poveste închipuită de alții?

....................................................................................................
Da .Era crucea lui.
Ea tot îi mai era dragă, și tot ar fi vrut să și-o îndese în suflet și să n-o mai lase sa plece de acolo vreodată. Dar sufletul lui nu se mai marea. Era tot prea mic pentru ea, și femeia asta care-i stătea gânditoare alături nu voia să renunțe la zborul ei printre stele…
Apoi s-a reașezat tăcerea…O tăcere calmă și liniștită contrastând puternic cu marea agitată a lăuntrului lor..
Cine era acest neașteptat prieten care va ajunge exact în locul opus unde-și va duce ea crucea?
De ce închipuise pentru ea filosofia lumii?
Umilită, și-a strâns la piept crucea și a simțit cum așchiile îi pătrund dureros pe sub unghii.
O privește cu evlavie ca pe o dezlegată taină, și o sărută.

Crucea parcă zvâcnește, deschizându-și larg ochii…

Vizualizări: 27

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Frumoasă proză, talentată autoarea.
Felicitări!

multumesc mult pentru aprecieri, Lilioara!

Despre

Ileana P. Bâldea a creat această reţea Ning.

Colectivul de redacție

Relu Coțofană - membru de onoare, Ileana Popescu Bâldea, Veronica Pavel Lerner, Teodor Dume, Nadia Pădure,Anica Andrei Fraschini, Enea Gela, Violeta Mirela Deminescu, Ottilia Ardeleanu, Loredana Știrbu, Anna Leah, Aurora Luchian,Costin Tănăsescu, Tudor Calotescu, Dan Tipuriță,Simion Cozmescu

Pian și alte coarde...Eurovision

Tableta zilei

„Lumea-i visul sufletului nostru.”                                                      Mihai Eminescu

http://junimeadigitala.ning.com/group/tableta-zilei/forum/topics/ce-este-lumea

                   

Medalion literar

CV, George Ionita
Publicat de george ionita
în Martie 27, 2017

Debutul literar are loc în anul 2000, după întâlnirea cu vechiul coleg
de liceu şi prieten, Mihail I. Vlad, care coordonează apariţia
volumului de poezie "Panta Rhei", la editura Macarie. Prefaţa cărţii
este făcută de scriitorul Cezar Ivanescu, care spune printre
altele:"George Ioniţă scrie o inteligentă poezie de notaţie", adăugând
apoi: "Poet autentic la nivelul trăirii, de o sinceritate
debordantă"... Apariţia volumului este consemnata în publicaţiile
locale, Jurnalul de Dâmboviţa, sub semnătura regretatului Mihail I.
Vlad, Oglinda de Dâmboviţa ( Maximca Grasu). Următorul volum de poezie
apare în anul 2001 - "Umbre", la aceeaşi editură Macarie, coperta şi
ilustraţiile aparţinând pictorului Cornel Ionescu. "Prizonierul unei
clipe" apare în anul 2003 cu o prefaţă semnată de George Sânteprean,
care remarca: "George Ioniţă cunoaşte meşteşugul "de a ciopli"vocabule,
de a adulmeca sensul cuvântului şi de a-i ritma respiraţia".

continuare... http://junimeadigitala.ning.com/group/medalion-literar/forum/topics/cv-george-ionita

Din urmă...

Dosarul lui Eminescu de punere sub interdicție
Postat de ION IONESCU-BUCOVU

Dosarul de punere sub interdicție a lui Mihai EMINESCU

Având în vedere că în ultimul timp tot mai mulți eminescologi susțin că M.Emiescu a fost ucis de spionajul imperiului Austro-Ungar prin agenții lui de influență, pun la dispoziția publicului dosarul de interdicție al poetului, după boala suferită în 1883, dosar din aprilie 1889 până în 16 iulie 1889:

[PUNEREA SUB INTERDICŢIE]

Nr. 645 Anul 1889 Luna ........ ziua ........

Proces-Civil
DOSARUL TRIBUNALULUI ILFOV
Secţia II-a civilă-corecţională

MIHAIL EMINESCU
Interdicţie
continuare... http://junimeadigitala.ning.com/profiles/blogs/dosarul-lui-eminescu-de-punere-sub-interdic-ie

Articole

128 de ani de la moartea lui EMINESCU
Postat de ION IONESCU-BUCOVU în Iunie 13, 2017

În larga deschidere a timpului Eminescu este o efigie a spiritualităţii româneşti în milenara ei devenire. Harul eminescian a avut de străbătut un drum anevoios, până la tragic, între anii acumulărilor şi formaţiei filozofice şi ştiinţifice, apoi chinuiţii şi ameninţaţii ani de slujbaş, în sfârşit, neînduplecaţii ani care i-au măcinat existenţa fizică, în ultima parte a vieţii, prăbuşindu-l definitiv.
Cred că Eminescu-omul, viaţa lui, e greu de descifrat după 128 de ani de la moarte.. Mai bine să lăsăm mărturiile contemporanilor care l-au cunoscut să vorbească. Deși mărturiile lor au pus preț mai mult pe cancanuri, scoțând în relief partea exotică a vieții lui.
El nu a apărut pe un sol arid. În familia lui era o efervescenţă culturală. Se vorbeau câteva limbi, căminarul avea o bibliotecă bogată. Şi mai presus de orice voia ca fiii lui să înveţe carte. Apoi mamă-sa iubea folclorul, le spunea basme, le cânta şi îi încânta cu snoave, proverbe şi eresuri. Şi copilul Eminescu a îndrăgit natura Ipoteştilor, pădurea, lacurile, dealurile, câmpul, ciobanii, prisăcarii, ţapinarii. continuare...
http://junimeadigitala.ning.com/profiles/blogs/128-de-ani-de-la-moartea-lui-eminescu

Caligrafii

Eminescu - definiţii Postat de Florin T. Roman în Iunie 14, 2017

Pentru sufletul acestui neam, izvorât din lacrimă de sânge şi deprins a suspina şi-a plânge, Eminescu-i rană şi balsam.

Pentru oamenii acestui plai, care şi-au păstrat credinţa vie şi trăiesc cu dor de veşnicie, Eminescu-i un crâmpei de rai.

continuare... http://junimeadigitala.ning.com/profiles/blogs/eminescu-defini-ii

Podul
Publicat de Agafia Dragan în Mai 17, 2017 
Gândurile se îmbinau cu prezentul şi amintirile în mintea ei, în aceea zi când după atâţia ani îşi adunase curajul să se întoarcă, poate nu era decât o scuză a amânărilor repetate, fără un motiv bine conturat. Pădurea respira aramă, era toamnă. Un sentiment de lipsă se cuibărise în ea, ca şi cum drumul străbătut de atâtea ori nu mai era acelaşi. Ce lipsea nu putea să realizeze, nimic nu se schimbase, doar ea pierduse fărâma aceea de suflet unde putea să regăsească fata cu ochii de chihlimbar. Şi apa Gurghiului îşi schimbase matca de la inundaţie.  
continuare... http://junimeadigitala.ning.com/group/cenacluliterardigitaljdproz/forum/topics/podul

Stre-suri...

Adevărul din Monitorul Neoficial Publicat de ileana popescu bâldea în Iunie 15, 2017

Ascult muzică. Nimic neobișnuit sau ciudat. Urmăresc reacții la situația politică pe toate posturile de televiziune. Din când în când țintuiesc umbrele de pe pereți și jucăriile în dezordine ale unei feline. Citesc comentarii pe Facebook, privesc afișe, stări, flori, încerc să înțeleg miezul poemelor și sufletul oamenilor. Toate acestea le fac în același timp, ca și cum creierul meu este setat să fie peste tot, deodată, sau… ca și cum răbdarea mă lasă și intuiesc finalul din ceva anume fără ca el să se fi întâmplat încă. Poate revolta îmi grăbește fuga dintr-o zonă în alta, poate neputința de a accepta machiavelismul uman mă face să fiu călător grăbit printre capcanele lumii. Da, capcane! Cum să numești altfel o situație, o imagine, o atitudine reprobabilă? continuare...http://junimeadigitala.ning.com/group/stresuri/forum/topics/adevarul-din-monitorul-neoficial

de unde Doamne atâta democraţie Postat de Calotescu Tudor Gheorghe în Iunie 13, 2017

când împãrãţia Ta e ÎMPÃRÃŢIE şi raiul şi iadul poate şi trecerile dintr-o dimensiune în alta au reguli stricte şi paznici rezistenţi la mitã probabil nu e nevoie nici de DNA spun probabil pentru cã de Codruţa nu scapã nimeni dar mã tot întreb ca un prost în dezvoltare de unde pânã unde este atât niciunde şi apoi numãr atomii precum un contabil responsabil de ordonarea creditelor fãrã numãrãtori paralele de tip electoral doar crude balanţe peste crude balanţe cu nimicul pe talere într-un veşnic dezechilibru perfect http://junimeadigitala.ning.com/profiles/blogs/de-unde-doamne-at-ta-democra-ie

 

Note

Creat de Ileana P. Bâldea Sep 12, 2009 at 2:59pm. Actualizat ultima dată de Ileana P. Bâldea Apr 21, 2014.

Dialoguri culturale este o reţea socială

© 2017   Created by Ileana P. Bâldea.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor