Relația dintre ei se consumase până la punctul unde simțeau amândoi că nu mai aveau ce să-și spună. Lumile lor se canalizaseră pe coordonate într-atât de diferite, încât nu făceau decât să se îndepărteze. Monica era lingvistă, el - sportiv. Ea se adâncea în lecturi care îi lărgeau orizontul și îi sporeau setea de cunoaștere, el se simplifica vădit, antrenat în cercuri de masculi musculoși, care petreceau după competiții, în companii destul de pestrițe. Monica fusese de câteva ori, la astfel de întâlniri, și stătuse retrasă, fără a găsi măcar un singur partener de conversație. Se simțise total înafara grupului ce părea de o coeziune ale cărei taine îi erau de nepătruns. Nu pricepea mare lucru din vocabularul și expresiile folosite, glumele i se păreau deplasate, aveau un comportament lipsit de rafinament, uneori chiar și de control, și Monica hotărâse să se țină deoparte. Întâlnirile cu Traian continuaseră, dar simțeau amândoi că nu mai era loc de nimic, între ei. Până în ziua în care au mers unul lângă altul fără a-și adresa vreo vorbă, după care nu s-au mai căutat. N-a fost nicio suferință, s-a petrecut o descreștere constantă, fără șocuri, încât momentul final a însemnat, cu adevărat, un zero absolut.
De atunci, tânăra nu-și mai dorise un "boy-friend". Simțea nevoia să respire liberă și considerase că focalizarea pe studiile de final de facultate reclama ca mintea să-i fie liberă de alte preocupări. Avea rezultate bune, profesorii o apreciau. Lucrarea de licență îi consuma destul timp, mai avea de muncit și la proiecte pentru diverse participări la simpozioane și întâlniri literare, iar editura cu care colabora o zorea să-i scoată al doilea volum de versuri. În seria ei, nu avea niciun coleg care să-i fi atras atenția. Poate un singur poet. Dar nu făcea decât să-l urmărească cu privirea, ca pe un spectru. Părea din altă lume. O fascina la modul pur platonic. El nu știa nimic. De altfel, chiar de-ar fi știut, asta n-ar fi schimbat cu nimic situația. Omul era desprins de realitățile curente.
Așadar, în cele două zile, Monica își constatase gândul alunecând la secvența cu Ovidiu, dar se scuturase repede, spunându-și că nu putea reprezenta nimic. Așa se petrec lucrurile, de multe ori: când ești în miezul unei întâmplări, percepția este total diferită de cea pe care o ai după. La rece, vezi altfel totul și chiar te întrebi ce anume te-a putut tulbura. Așa vedea și Monica. Mai degrabă, așa vroia să vadă. L-a sunat pe Ovidiu folosind un ton neutru și pomenindu-i sec doar de asigurare. Ovidiu s-a oferit să i-o aducă acasă, dacă ea era de acord, sau să se întâlnească în oraș, unde îi convenea ei, ca să nu se deplaseze prea mult. Au hotărât ca Ovidiu să vină la capătul liniei de tramvai, în cartierul unde locuia Monica.
Tânăra și-a pus geaca peste treningul cu care avea obiceiul să stea în casă, și-a înfășurat o eșarfă pufoasă, în jurul gâtului, a încălțat ghetele cu care ieșea să plimbe câinele și chiar s-a dus în spatele casei, să pună lesa patrupedului.
A înconjurat clădirea și a pornit agale, spre stația de tramvai, însoțită de prietenul cel bun, Netto, un exemplar tânăr, cu pedigree, din rasa japoneză Akita Inu. Tatăl Monicăi nu venise, încă, de la muncă. Lucra înafara orașului, la un proiect imobiliar de proporții, ca diriginte de șantier. Era în jurul orei 18.
Exact când a ajuns în stație, o mașină s-a apropiat și s-a oprit în dreptul ei, la vreo trei metri. Era Ovidiu. Nu avea cum să parcheze acolo, de aceea Monica i-a făcut semn să se deplaseze până la intrarea pe o străduță laterală. Ovidiu a redemarat și a așteptat-o la locul indicat. Bărbatul a ieșit din mașină, Monica i-a întins mâna, în timp ce Netto îl mirosea insistent pe necunoscut. Monica i-a spus, scurt: "Șezi!", iar frumosul animal s-a conformat. Ovidiu zâmbea și o privea destul de timid. Pentru că fata avea un aer ștrengăresc, în ținuta încropită ad-hoc, era nemachiată și cu părul lung, ușor ciufulit. El era îmbrăcat stil "business" - ieșind din mașină își încheiase trenciul lung și negru, care îl făcea mai suplu - și mirosea foarte plăcut, a parfum bărbătesc, scump. Monicăi nu i-a scăpat fularul din lână, în nuanțe pastelate, și nici pantofii lustruiți. Parcă-l vedea pentru prima oară.
Se priveau. Atât.
Monica a spart tăcerea:
- Ce faci?
- M-am conformat, ți-am adus actele.
- Mulțumesc frumos, e un gest remarcabil. M-ai scutit de un drum.
- Cu plăcere, Monica. Ai mult de învățat. E greu? Am și uitat cum era în sesiuni...
- Nu mi-ai spus ce ai absolvit.
- Mecanică. Tehnologia construcțiilor de mașini.
- Sună bizar... Când ai terminat?
- Să tot fie vreo zece ani... Ce mai zboară timpul...
- Trebuie sa fii om, la casa ta...
- Da, se poate spune și așa...
- Ok, mulțumesc încă o dată. Am plecat.
- Pot să te mai văd?
- De ce? Probabil că o să vin după cauciucuri. Nu știu când. Dar mă duc direct în spate. Dacă am timp, trec pe la birou, pentru un "bună ziua".
- Ai un aer copilăresc, îmbrăcată așa. Îți stă bine.
- Oh, am ieșit în grabă. Am să plec, trebuie să apară tata. Îi încălzesc supa.
- Și mama?
- Sunt divorțați părinții mei. Eu stau la tata acum, doar pentru că e mai aproape de facultate.
- În rest, probabil că ai apartamentul tău, nu?
- Nu. E bine, aici. Să văd ce urmează după licență și master.
Adevărul e că Monica locuia în cel mai șic cartier al orașului, plin de case cu arhitecturi deosebite, ale unor proprietari înstăriți, grădini și parcuri, în apropierea unei păduri imense. Acolo se născuse și copilărise. Când părinții divorțaseră, a plecat cu mama ei, în alt cartier, mai îndepărtat, schimbase școala. Intrase la liceu într-un colectiv nou, în cu totul alt cadru. A fost un stres, dar, întrucât mama și tatăl ei păstraseră o relație amicală, de calitate, toate dificultățile fuseseră depășite cu bine. Venea la tata în fiecare weekend și ieșea la plimbări îndelungate, prin pădure, în funcție de anotimp. Poate că părinții ei făceau parte dintre puținele cupluri divorțate, care au știut să șlefuiască asperitățile despărțirii, în așa fel încât copilul, copiii, să nu sufere în mod dramatic și să nu rămână marcați dureros. Monica fusese educată frumos, echilibrat, dialogurile părinților cu ea se purtaseră deschis, Monica înțelegând multe lucruri, pe măsură ce înainta în vârstă. La 22 de ani, avea o maturitate surprinzătoare, dar își păstrase și o bună doză adolescentină, care îi crea un farmec aparte.
Acest farmec îl atrăsese pe Ovidiu. Tânărul trecea printr-o perioadă de abstinență totală, pe plan amoros, dar ritmul zilnic, pasiunea pentru activitatea lui, respectul pentru alegerile soției, care, ce-i drept, trebuia respectată, căci părinții ei fuseseră cei care creaseră confortul material, în "cuibul" lor, făceau ca zilele să se succeadă fără ca el să le analizeze exact, conținutul. Se instalase un ritm ca de mecanism...
Ovidiu era conștient că iubirea pentru soția sa se transformase treptat, după ce devenise strâns legată de averea socrilor. O cunoscuse pe Ecaterina, Caty, la mare, demult, în studenție. Alura Monicăi aducea ușor cu ceea ce fusese fata de care se îndrăgostise în urmă cu vreo doisprezece ani, nici el nu mai știa... N-a aflat de bunăstarea părinților logodnicei decât în momentul în care s-a pus problema căsătoriei. Văzuse apartamentul luxos în care locuiau viitorii socri, dar nu avea habar de valoarea lucrurilor și, cu atât mai puțin, de tot ce dețineau pe lângă. Caty se grăbise la măritiș, era în vogă măritatul, toate colegele ei se căsătoriseră în timpul facultății. Ovidiu a aflat târziu, exact de la una din fostele colege ale soției, că nevasta lui avusese o mulțime de parteneri, înaintea lui. Ovidiu nu luase chiar în serios bârfa asta și-apoi, își spunea, ce importanță putea să aibă trecutul ei, din moment ce cuplul lor funcționa impecabil? Fericirea deținea chipul perfect, al unei relații fără conflicte - Caty era o bună organizatoare, calmă dar dinamică, suficient de autoritară și diplomată, ușor șmecheruță, chiar, pentru a ști să sugereze soțului ei toți pașii ce erau de urmat, astfel încât alesul ei să fie convins că el era "capul familiei". Ovidiu se simțea bine, asigurat, dar totul devenise rutină curată, lipsită de tandrețe. Nu era foarte conștient că-i lipsea ceva, valul vieții îl purta, zilnic, de la limanul căminului la cel al activității profesionale și invers... Se lăsa balansat, uneori se simțea plictisit, alteori o iritare neașteptată punea stăpânire pe el. Se apucase de fumat aproape imediat după ce intrase la primul job, un alt concesionar din zona periferică, a orașului. Tot socrii îl plasaseră. Trebuia să suporte, în fiecare dimineață, aglomerația de pe traseul lung, până la serviciu, și țigara i-a ținut companie. Apoi, a schimbat garajul, la același vânzător de mașini, care a deschis un nou show-room, în oraș. Făcea deplasări în timpul programului, însă activitatea nu presupunea efort fizic și kilogramele se acumulaseră.
Își dorea enorm, să aibă copii, dar încă nu-și făcuseră apariția și, la drept vorbind, nici nu aveau cum. La începutul căsniciei, totul mergea perfect, numai că soția nu avea de gând să se grăbească să devină mamă. După care, o acaparase într-atât viața profesională, că nici nu se mai gândea la altceva.
Acum, dintr-o dată, Ovidiu simțea că există. Parcă se trezea dintr-o letargie. El nu avusese decât două prietene, în facultate, pe prima o iubise pătimaș, chiar dacă fata nu-i răspundea cu aceeași fervoare, și suferise îndelungat, după ruptură. Ea fusese cea care îi dăduse "papucii"...
Monica, cu aerul ei proaspăt, enigmatic, cu dezinvoltura și frumusețea ei, îl năucise.
Stăteau față în față, pe trotuar, Netto se uita când la unul, când la celălalt. Ovidiu o întrebă pe Monica:
- L-ai dresat la un centru specializat sau te ascultă pur și simplu?
- Tata e mare pasionat de câini, a avut vreo cinci, a citit mult despre și are metodele lui. El mi-a explicat cum să procedez și, oricum, ăsta e o minune...
- Poți fi în siguranță când ieși la plimbare, n-ai treabă... Sau te apără prietenul tău? Nu poți merge peste tot, cu câinele...
Monica nu dorea deloc să abordeze subiectul despre "prieten". Îi spuse, evaziv:
- E ok, nu mă pot plânge... Trebuie să plec, mulțumesc mult. Îi întinse mâna și Ovidiu i-o reținu. Se auzi spunând:
- Monica, aș vrea să te mai văd, desigur, dacă vrei și tu. Până la cauciucuri... Ai un prieten?
- Tu ai o soție, bănuiesc. Nu e cazul să ne vedem, Ovidiu. Îmi pare rău. Am plecat.
Trăgându-și mâna, o zbughi spre casă, spunându-i câinelui: "Netto, hai!"
Dar își simțea obrajii luând foc.
Ovidiu rămase pironit, urmărind-o cum se îndepărtează în fugă. Era trist, se simțea bucăți plutind pe deasupra orașului. Asta i-a fost starea toată seara, acasă, unde era singur.

Vizualizări: 16

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Textul este o încântare! Sper să continue. Aprecieri sincere!

Mulţumesc, Ileana. Voi posta, zilele acestea, continuarea 2.

Despre

Ileana P. Bâldea a creat această reţea Ning.

Colectivul de redacție

Relu Coțofană - membru de onoare, Ileana Popescu Bâldea, Veronica Pavel Lerner, Teodor Dume, Nadia Pădure,Anica Andrei Fraschini, Enea Gela, Violeta Mirela Deminescu, Ottilia Ardeleanu, Loredana Știrbu, Anna Leah, Aurora Luchian,Costin Tănăsescu, Tudor Calotescu, Dan Tipuriță,Simion Cozmescu

Pian și alte coarde...Eurovision

Tableta zilei

„Lumea-i visul sufletului nostru.”                                                      Mihai Eminescu

http://junimeadigitala.ning.com/group/tableta-zilei/forum/topics/ce-este-lumea

                   

Medalion literar

CV, George Ionita
Publicat de george ionita
în Martie 27, 2017

Debutul literar are loc în anul 2000, după întâlnirea cu vechiul coleg
de liceu şi prieten, Mihail I. Vlad, care coordonează apariţia
volumului de poezie "Panta Rhei", la editura Macarie. Prefaţa cărţii
este făcută de scriitorul Cezar Ivanescu, care spune printre
altele:"George Ioniţă scrie o inteligentă poezie de notaţie", adăugând
apoi: "Poet autentic la nivelul trăirii, de o sinceritate
debordantă"... Apariţia volumului este consemnata în publicaţiile
locale, Jurnalul de Dâmboviţa, sub semnătura regretatului Mihail I.
Vlad, Oglinda de Dâmboviţa ( Maximca Grasu). Următorul volum de poezie
apare în anul 2001 - "Umbre", la aceeaşi editură Macarie, coperta şi
ilustraţiile aparţinând pictorului Cornel Ionescu. "Prizonierul unei
clipe" apare în anul 2003 cu o prefaţă semnată de George Sânteprean,
care remarca: "George Ioniţă cunoaşte meşteşugul "de a ciopli"vocabule,
de a adulmeca sensul cuvântului şi de a-i ritma respiraţia".

continuare... http://junimeadigitala.ning.com/group/medalion-literar/forum/topics/cv-george-ionita

Din urmă...

Dosarul lui Eminescu de punere sub interdicție
Postat de ION IONESCU-BUCOVU

Dosarul de punere sub interdicție a lui Mihai EMINESCU

Având în vedere că în ultimul timp tot mai mulți eminescologi susțin că M.Emiescu a fost ucis de spionajul imperiului Austro-Ungar prin agenții lui de influență, pun la dispoziția publicului dosarul de interdicție al poetului, după boala suferită în 1883, dosar din aprilie 1889 până în 16 iulie 1889:

[PUNEREA SUB INTERDICŢIE]

Nr. 645 Anul 1889 Luna ........ ziua ........

Proces-Civil
DOSARUL TRIBUNALULUI ILFOV
Secţia II-a civilă-corecţională

MIHAIL EMINESCU
Interdicţie
continuare... http://junimeadigitala.ning.com/profiles/blogs/dosarul-lui-eminescu-de-punere-sub-interdic-ie

Articole

128 de ani de la moartea lui EMINESCU
Postat de ION IONESCU-BUCOVU în Iunie 13, 2017

În larga deschidere a timpului Eminescu este o efigie a spiritualităţii româneşti în milenara ei devenire. Harul eminescian a avut de străbătut un drum anevoios, până la tragic, între anii acumulărilor şi formaţiei filozofice şi ştiinţifice, apoi chinuiţii şi ameninţaţii ani de slujbaş, în sfârşit, neînduplecaţii ani care i-au măcinat existenţa fizică, în ultima parte a vieţii, prăbuşindu-l definitiv.
Cred că Eminescu-omul, viaţa lui, e greu de descifrat după 128 de ani de la moarte.. Mai bine să lăsăm mărturiile contemporanilor care l-au cunoscut să vorbească. Deși mărturiile lor au pus preț mai mult pe cancanuri, scoțând în relief partea exotică a vieții lui.
El nu a apărut pe un sol arid. În familia lui era o efervescenţă culturală. Se vorbeau câteva limbi, căminarul avea o bibliotecă bogată. Şi mai presus de orice voia ca fiii lui să înveţe carte. Apoi mamă-sa iubea folclorul, le spunea basme, le cânta şi îi încânta cu snoave, proverbe şi eresuri. Şi copilul Eminescu a îndrăgit natura Ipoteştilor, pădurea, lacurile, dealurile, câmpul, ciobanii, prisăcarii, ţapinarii. continuare...
http://junimeadigitala.ning.com/profiles/blogs/128-de-ani-de-la-moartea-lui-eminescu

Caligrafii

Eminescu - definiţii Postat de Florin T. Roman în Iunie 14, 2017

Pentru sufletul acestui neam, izvorât din lacrimă de sânge şi deprins a suspina şi-a plânge, Eminescu-i rană şi balsam.

Pentru oamenii acestui plai, care şi-au păstrat credinţa vie şi trăiesc cu dor de veşnicie, Eminescu-i un crâmpei de rai.

continuare... http://junimeadigitala.ning.com/profiles/blogs/eminescu-defini-ii

Podul
Publicat de Agafia Dragan în Mai 17, 2017 
Gândurile se îmbinau cu prezentul şi amintirile în mintea ei, în aceea zi când după atâţia ani îşi adunase curajul să se întoarcă, poate nu era decât o scuză a amânărilor repetate, fără un motiv bine conturat. Pădurea respira aramă, era toamnă. Un sentiment de lipsă se cuibărise în ea, ca şi cum drumul străbătut de atâtea ori nu mai era acelaşi. Ce lipsea nu putea să realizeze, nimic nu se schimbase, doar ea pierduse fărâma aceea de suflet unde putea să regăsească fata cu ochii de chihlimbar. Şi apa Gurghiului îşi schimbase matca de la inundaţie.  
continuare... http://junimeadigitala.ning.com/group/cenacluliterardigitaljdproz/forum/topics/podul

Stre-suri...

Adevărul din Monitorul Neoficial Publicat de ileana popescu bâldea în Iunie 15, 2017

Ascult muzică. Nimic neobișnuit sau ciudat. Urmăresc reacții la situația politică pe toate posturile de televiziune. Din când în când țintuiesc umbrele de pe pereți și jucăriile în dezordine ale unei feline. Citesc comentarii pe Facebook, privesc afișe, stări, flori, încerc să înțeleg miezul poemelor și sufletul oamenilor. Toate acestea le fac în același timp, ca și cum creierul meu este setat să fie peste tot, deodată, sau… ca și cum răbdarea mă lasă și intuiesc finalul din ceva anume fără ca el să se fi întâmplat încă. Poate revolta îmi grăbește fuga dintr-o zonă în alta, poate neputința de a accepta machiavelismul uman mă face să fiu călător grăbit printre capcanele lumii. Da, capcane! Cum să numești altfel o situație, o imagine, o atitudine reprobabilă? continuare...http://junimeadigitala.ning.com/group/stresuri/forum/topics/adevarul-din-monitorul-neoficial

de unde Doamne atâta democraţie Postat de Calotescu Tudor Gheorghe în Iunie 13, 2017

când împãrãţia Ta e ÎMPÃRÃŢIE şi raiul şi iadul poate şi trecerile dintr-o dimensiune în alta au reguli stricte şi paznici rezistenţi la mitã probabil nu e nevoie nici de DNA spun probabil pentru cã de Codruţa nu scapã nimeni dar mã tot întreb ca un prost în dezvoltare de unde pânã unde este atât niciunde şi apoi numãr atomii precum un contabil responsabil de ordonarea creditelor fãrã numãrãtori paralele de tip electoral doar crude balanţe peste crude balanţe cu nimicul pe talere într-un veşnic dezechilibru perfect http://junimeadigitala.ning.com/profiles/blogs/de-unde-doamne-at-ta-democra-ie

 

Note

Creat de Ileana P. Bâldea Sep 12, 2009 at 2:59pm. Actualizat ultima dată de Ileana P. Bâldea Apr 21, 2014.

Dialoguri culturale este o reţea socială

© 2017   Created by Ileana P. Bâldea.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor