Relația dintre ei se consumase până la punctul unde simțeau amândoi că nu mai aveau ce să-și spună. Lumile lor se canalizaseră pe coordonate într-atât de diferite, încât nu făceau decât să se îndepărteze. Monica era lingvistă, el - sportiv. Ea se adâncea în lecturi care îi lărgeau orizontul și îi sporeau setea de cunoaștere, el se simplifica vădit, antrenat în cercuri de masculi musculoși, care petreceau după competiții, în companii destul de pestrițe. Monica fusese de câteva ori, la astfel de întâlniri, și stătuse retrasă, fără a găsi măcar un singur partener de conversație. Se simțise total înafara grupului ce părea de o coeziune ale cărei taine îi erau de nepătruns. Nu pricepea mare lucru din vocabularul și expresiile folosite, glumele i se păreau deplasate, aveau un comportament lipsit de rafinament, uneori chiar și de control, și Monica hotărâse să se țină deoparte. Întâlnirile cu Traian continuaseră, dar simțeau amândoi că nu mai era loc de nimic, între ei. Până în ziua în care au mers unul lângă altul fără a-și adresa vreo vorbă, după care nu s-au mai căutat. N-a fost nicio suferință, s-a petrecut o descreștere constantă, fără șocuri, încât momentul final a însemnat, cu adevărat, un zero absolut.
De atunci, tânăra nu-și mai dorise un "boy-friend". Simțea nevoia să respire liberă și considerase că focalizarea pe studiile de final de facultate reclama ca mintea să-i fie liberă de alte preocupări. Avea rezultate bune, profesorii o apreciau. Lucrarea de licență îi consuma destul timp, mai avea de muncit și la proiecte pentru diverse participări la simpozioane și întâlniri literare, iar editura cu care colabora o zorea să-i scoată al doilea volum de versuri. În seria ei, nu avea niciun coleg care să-i fi atras atenția. Poate un singur poet. Dar nu făcea decât să-l urmărească cu privirea, ca pe un spectru. Părea din altă lume. O fascina la modul pur platonic. El nu știa nimic. De altfel, chiar de-ar fi știut, asta n-ar fi schimbat cu nimic situația. Omul era desprins de realitățile curente.
Așadar, în cele două zile, Monica își constatase gândul alunecând la secvența cu Ovidiu, dar se scuturase repede, spunându-și că nu putea reprezenta nimic. Așa se petrec lucrurile, de multe ori: când ești în miezul unei întâmplări, percepția este total diferită de cea pe care o ai după. La rece, vezi altfel totul și chiar te întrebi ce anume te-a putut tulbura. Așa vedea și Monica. Mai degrabă, așa vroia să vadă. L-a sunat pe Ovidiu folosind un ton neutru și pomenindu-i sec doar de asigurare. Ovidiu s-a oferit să i-o aducă acasă, dacă ea era de acord, sau să se întâlnească în oraș, unde îi convenea ei, ca să nu se deplaseze prea mult. Au hotărât ca Ovidiu să vină la capătul liniei de tramvai, în cartierul unde locuia Monica.
Tânăra și-a pus geaca peste treningul cu care avea obiceiul să stea în casă, și-a înfășurat o eșarfă pufoasă, în jurul gâtului, a încălțat ghetele cu care ieșea să plimbe câinele și chiar s-a dus în spatele casei, să pună lesa patrupedului.
A înconjurat clădirea și a pornit agale, spre stația de tramvai, însoțită de prietenul cel bun, Netto, un exemplar tânăr, cu pedigree, din rasa japoneză Akita Inu. Tatăl Monicăi nu venise, încă, de la muncă. Lucra înafara orașului, la un proiect imobiliar de proporții, ca diriginte de șantier. Era în jurul orei 18.
Exact când a ajuns în stație, o mașină s-a apropiat și s-a oprit în dreptul ei, la vreo trei metri. Era Ovidiu. Nu avea cum să parcheze acolo, de aceea Monica i-a făcut semn să se deplaseze până la intrarea pe o străduță laterală. Ovidiu a redemarat și a așteptat-o la locul indicat. Bărbatul a ieșit din mașină, Monica i-a întins mâna, în timp ce Netto îl mirosea insistent pe necunoscut. Monica i-a spus, scurt: "Șezi!", iar frumosul animal s-a conformat. Ovidiu zâmbea și o privea destul de timid. Pentru că fata avea un aer ștrengăresc, în ținuta încropită ad-hoc, era nemachiată și cu părul lung, ușor ciufulit. El era îmbrăcat stil "business" - ieșind din mașină își încheiase trenciul lung și negru, care îl făcea mai suplu - și mirosea foarte plăcut, a parfum bărbătesc, scump. Monicăi nu i-a scăpat fularul din lână, în nuanțe pastelate, și nici pantofii lustruiți. Parcă-l vedea pentru prima oară.
Se priveau. Atât.
Monica a spart tăcerea:
- Ce faci?
- M-am conformat, ți-am adus actele.
- Mulțumesc frumos, e un gest remarcabil. M-ai scutit de un drum.
- Cu plăcere, Monica. Ai mult de învățat. E greu? Am și uitat cum era în sesiuni...
- Nu mi-ai spus ce ai absolvit.
- Mecanică. Tehnologia construcțiilor de mașini.
- Sună bizar... Când ai terminat?
- Să tot fie vreo zece ani... Ce mai zboară timpul...
- Trebuie sa fii om, la casa ta...
- Da, se poate spune și așa...
- Ok, mulțumesc încă o dată. Am plecat.
- Pot să te mai văd?
- De ce? Probabil că o să vin după cauciucuri. Nu știu când. Dar mă duc direct în spate. Dacă am timp, trec pe la birou, pentru un "bună ziua".
- Ai un aer copilăresc, îmbrăcată așa. Îți stă bine.
- Oh, am ieșit în grabă. Am să plec, trebuie să apară tata. Îi încălzesc supa.
- Și mama?
- Sunt divorțați părinții mei. Eu stau la tata acum, doar pentru că e mai aproape de facultate.
- În rest, probabil că ai apartamentul tău, nu?
- Nu. E bine, aici. Să văd ce urmează după licență și master.
Adevărul e că Monica locuia în cel mai șic cartier al orașului, plin de case cu arhitecturi deosebite, ale unor proprietari înstăriți, grădini și parcuri, în apropierea unei păduri imense. Acolo se născuse și copilărise. Când părinții divorțaseră, a plecat cu mama ei, în alt cartier, mai îndepărtat, schimbase școala. Intrase la liceu într-un colectiv nou, în cu totul alt cadru. A fost un stres, dar, întrucât mama și tatăl ei păstraseră o relație amicală, de calitate, toate dificultățile fuseseră depășite cu bine. Venea la tata în fiecare weekend și ieșea la plimbări îndelungate, prin pădure, în funcție de anotimp. Poate că părinții ei făceau parte dintre puținele cupluri divorțate, care au știut să șlefuiască asperitățile despărțirii, în așa fel încât copilul, copiii, să nu sufere în mod dramatic și să nu rămână marcați dureros. Monica fusese educată frumos, echilibrat, dialogurile părinților cu ea se purtaseră deschis, Monica înțelegând multe lucruri, pe măsură ce înainta în vârstă. La 22 de ani, avea o maturitate surprinzătoare, dar își păstrase și o bună doză adolescentină, care îi crea un farmec aparte.
Acest farmec îl atrăsese pe Ovidiu. Tânărul trecea printr-o perioadă de abstinență totală, pe plan amoros, dar ritmul zilnic, pasiunea pentru activitatea lui, respectul pentru alegerile soției, care, ce-i drept, trebuia respectată, căci părinții ei fuseseră cei care creaseră confortul material, în "cuibul" lor, făceau ca zilele să se succeadă fără ca el să le analizeze exact, conținutul. Se instalase un ritm ca de mecanism...
Ovidiu era conștient că iubirea pentru soția sa se transformase treptat, după ce devenise strâns legată de averea socrilor. O cunoscuse pe Ecaterina, Caty, la mare, demult, în studenție. Alura Monicăi aducea ușor cu ceea ce fusese fata de care se îndrăgostise în urmă cu vreo doisprezece ani, nici el nu mai știa... N-a aflat de bunăstarea părinților logodnicei decât în momentul în care s-a pus problema căsătoriei. Văzuse apartamentul luxos în care locuiau viitorii socri, dar nu avea habar de valoarea lucrurilor și, cu atât mai puțin, de tot ce dețineau pe lângă. Caty se grăbise la măritiș, era în vogă măritatul, toate colegele ei se căsătoriseră în timpul facultății. Ovidiu a aflat târziu, exact de la una din fostele colege ale soției, că nevasta lui avusese o mulțime de parteneri, înaintea lui. Ovidiu nu luase chiar în serios bârfa asta și-apoi, își spunea, ce importanță putea să aibă trecutul ei, din moment ce cuplul lor funcționa impecabil? Fericirea deținea chipul perfect, al unei relații fără conflicte - Caty era o bună organizatoare, calmă dar dinamică, suficient de autoritară și diplomată, ușor șmecheruță, chiar, pentru a ști să sugereze soțului ei toți pașii ce erau de urmat, astfel încât alesul ei să fie convins că el era "capul familiei". Ovidiu se simțea bine, asigurat, dar totul devenise rutină curată, lipsită de tandrețe. Nu era foarte conștient că-i lipsea ceva, valul vieții îl purta, zilnic, de la limanul căminului la cel al activității profesionale și invers... Se lăsa balansat, uneori se simțea plictisit, alteori o iritare neașteptată punea stăpânire pe el. Se apucase de fumat aproape imediat după ce intrase la primul job, un alt concesionar din zona periferică, a orașului. Tot socrii îl plasaseră. Trebuia să suporte, în fiecare dimineață, aglomerația de pe traseul lung, până la serviciu, și țigara i-a ținut companie. Apoi, a schimbat garajul, la același vânzător de mașini, care a deschis un nou show-room, în oraș. Făcea deplasări în timpul programului, însă activitatea nu presupunea efort fizic și kilogramele se acumulaseră.
Își dorea enorm, să aibă copii, dar încă nu-și făcuseră apariția și, la drept vorbind, nici nu aveau cum. La începutul căsniciei, totul mergea perfect, numai că soția nu avea de gând să se grăbească să devină mamă. După care, o acaparase într-atât viața profesională, că nici nu se mai gândea la altceva.
Acum, dintr-o dată, Ovidiu simțea că există. Parcă se trezea dintr-o letargie. El nu avusese decât două prietene, în facultate, pe prima o iubise pătimaș, chiar dacă fata nu-i răspundea cu aceeași fervoare, și suferise îndelungat, după ruptură. Ea fusese cea care îi dăduse "papucii"...
Monica, cu aerul ei proaspăt, enigmatic, cu dezinvoltura și frumusețea ei, îl năucise.
Stăteau față în față, pe trotuar, Netto se uita când la unul, când la celălalt. Ovidiu o întrebă pe Monica:
- L-ai dresat la un centru specializat sau te ascultă pur și simplu?
- Tata e mare pasionat de câini, a avut vreo cinci, a citit mult despre și are metodele lui. El mi-a explicat cum să procedez și, oricum, ăsta e o minune...
- Poți fi în siguranță când ieși la plimbare, n-ai treabă... Sau te apără prietenul tău? Nu poți merge peste tot, cu câinele...
Monica nu dorea deloc să abordeze subiectul despre "prieten". Îi spuse, evaziv:
- E ok, nu mă pot plânge... Trebuie să plec, mulțumesc mult. Îi întinse mâna și Ovidiu i-o reținu. Se auzi spunând:
- Monica, aș vrea să te mai văd, desigur, dacă vrei și tu. Până la cauciucuri... Ai un prieten?
- Tu ai o soție, bănuiesc. Nu e cazul să ne vedem, Ovidiu. Îmi pare rău. Am plecat.
Trăgându-și mâna, o zbughi spre casă, spunându-i câinelui: "Netto, hai!"
Dar își simțea obrajii luând foc.
Ovidiu rămase pironit, urmărind-o cum se îndepărtează în fugă. Era trist, se simțea bucăți plutind pe deasupra orașului. Asta i-a fost starea toată seara, acasă, unde era singur.

Vizualizări: 8

Despre

Ileana P. Bâldea a creat această reţea Ning.

Colectivul de redacție

Relu Coțofană - membru de onoare, Ileana Popescu Bâldea, Veronica Pavel Lerner, Teodor Dume, Nadia Pădure, Enea Gela, Violeta Mirela Deminescu, Ottilia Ardeleanu, Loredana Știrbu, Anna Leah, Aurora Luchian,Anica Andrei Fraschini,Costin Tănăsescu, Tudor Calotescu, Dan Tipuriță,Simion Cozmescu

Pian și alte coarde...Eurovision

Tableta zilei

„Lumea-i visul sufletului nostru.”                                                      Mihai Eminescu

http://junimeadigitala.ning.com/group/tableta-zilei/forum/topics/ce-este-lumea

                   

Medalion literar

CV literar
Publicat de Silvia Giurgiu
în Martie 27, 2017 la 9:40pm în Medalion literar
M-am născut în vara anului 1970, la 9 iunie, în comuna Vedea din județul Argeș. Am crescut într-un sătuc fermecător prin simplitate lui, Chirițești, comuna Uda. De copilă iubeam poveștile pe care le ascultam vrăjită, în serile tihnite, împreună cu ceilalți trei frați ai mei, de la iubitul nostru tată, care mi-a transmis pasiunea pentru literatură și frumos. Copilăria mi-am trăit-o în parfumul poveștilor și mirajul naturii.
Odată cu adolescența, au înflorit în caietele mele secrete, primele poezii care mi-au completat personalitatea. Nu le-am publicat niciodată. Ele fac parte dintr-un trecut pur, neîntinat de agresiunile vieții și dăinuiesc alături de jurnalul meu, care trasează parcursul vieții mele din acei ani îndepărtați și până azi, deoarece nu am încetat niciodată să-mi fac însemnările în paginile lui răbdătoare și discrete.
Am reînceput să fac literatură, dar de data asta numai proză, prin 2012, când m-am înscris pe site-uri literare, care mi-au deschis orizonturi către pasiunea mea, îndelung reprimată.
http://junimeadigitala.ning.com/group/medalion-literar/forum/topics/cv-literar-2

Din urmă...

Dosarul lui Eminescu de punere sub interdicție
Postat de ION IONESCU-BUCOVU

Dosarul de punere sub interdicție a lui Mihai EMINESCU

Având în vedere că în ultimul timp tot mai mulți eminescologi susțin că M.Emiescu a fost ucis de spionajul imperiului Austro-Ungar prin agenții lui de influență, pun la dispoziția publicului dosarul de interdicție al poetului, după boala suferită în 1883, dosar din aprilie 1889 până în 16 iulie 1889:

[PUNEREA SUB INTERDICŢIE]

Nr. 645 Anul 1889 Luna ........ ziua ........

Proces-Civil
DOSARUL TRIBUNALULUI ILFOV
Secţia II-a civilă-corecţională

MIHAIL EMINESCU
Interdicţie
continuare... http://junimeadigitala.ning.com/profiles/blogs/dosarul-lui-eminescu-de-punere-sub-interdic-ie

Articole

Ştefan Lucian Mureşanu - Tu, Străine, care-mi vorbeşti ţara de rău... Publicat de Florin T. Roman 

Tu, STRĂINE, cel care-mi vorbeşti ţara de rău, M-am plictisit să aud aceleaşi stereotipuri false venite de peste graniţa stabilită de tine!!! Să-mi reaminteşti prin decepţii cât de urât e aici, deşi tu nu ştii cât de frumos e aici!!! Să-mi vorbeşti de rău rudele, deşi nu ştii care sunt rudele mele!!! – Află că milioane de oameni trăiesc azi in toată lumea, datorită lui Nicolae C. Paulescu, descoperitorul oficial al insulinei. – Tu ai scris in şcoli cu stiloul tău, nu? Inventat de românul Petrache Poenaru, membru al Academiei Romane. – Data viitoare când zbori in concediu să-ţi aminteşti că tu te deplasezi prin aer ca pescăruşul, datorită lui Traian Vuia, Aurel Vlaicu şi Henri Coandă, pentru că ei au decolat/aterizat cu primul avion din istorie, s-au jucat cu primul avion fuselat aerodinamic, şi unul din ei a inventat motorul cu reacţie. continuare...http://junimeadigitala.ning.com/forum/topics/tefan-lucian-mure-anu-tu-str-ine-care-mi-vorbe-ti-ara-de-r-u

Muntele si Revelaţia Publicat de adrian grauenfels în Aprilie 24, 2017

Un cercetător al religiilor nu se poate sustrage de la o simplă observaţie: Marile revelaţii ale religiilor monoteiste se întâmplă la înălţime. Dacă zeii locuiau în Olimp, profeţii care au urmat, vor urca în mod voit munţii pentru a descifra secrete mistice, pentru a purta discuţii cu Creatorul, pentru meditaţie şi inspiraţie. Toate relevaţiile sunt percepute de subiect care simte sau aude o prezenţă, percepe o lumină deosebită, vederea unei figuri, teamă. Toate revelaţiile se petrec pe un munte, departe de tribul căruia profetul aparţine. În Budism muntele Meru este axa lumii, în Iudaism avem muntele Sinai, în Japonia muntele Fuji are propietăţi divine. Foarte des muntele oferă un loc de meditaţie şi revelaţie. Cei trei fondatori a celor trei religii monoteiste: Moshe, Isus şi Mohamed îşi datorează iluminarea spirituală unor relevaţii care se petrec pe munţi.  http://junimeadigitala.ning.com/forum/topics/muntele-si-revela-ia

Interviu (imaginar) cu Veronica Micle Publicat de Bidulescu Constantin în Aprilie 6, 2017

Constantin Bidulescu: Ne reamintiţi, vă rog, câteva date personale? Veronica Micle: M-am născut la 22 aprilie 1850 la Năsăud. Părinţii au fost Ilie şi Ana Câmpeanu. Din nefericire tatăl meu a murit înainte ca eu să mă nasc. În anul 1853 eu cu mama şi cu fratele ne-am mutat la Iaşi unde după cursurile primare am absolvit Şcoala Centrală de fete cu calificativul “eminent”, din comisie făcând parte, printre alţii Titu Maiorescu şi Ştefan Micle, viitorul meu soţ. În primăvara anului 1872 am făcut o călătorie la Viena pentru un tratament medical, unde mi-a fost prezentat Mihai Eminescu. Tot în 1872 am debutat cu două scrieri în proză în revista “Noul curier român” cu pseudonimul Corina. Aţi avut o relaţie tumultoasă cu Eminescu. L-aţi considerat numai ca un mare poet sau a intervenit şi glasul inimii?http://junimeadigitala.ning.com/forum/topics/interviu-imaginar-cu-veronica-micle

Caligrafii

Barbotare Publicat de Anica Andrei Fraschini în Aprilie 30, 2017

Fac valuri. Sub cuvertura frazelor - concepute ca niște embrioni cu care... experimentez - și a ecranului - un fel de "in vitro"... Mă izolez ca în copilărie, când adunam un material minim, câteva păpuși, cârpe, capace, frunze, un borcănel cu nisip, unul cu pietricele, crenguțe rupte. Încropeam o bucătărie minusculă, un pătuț, simulam treburi gospodărești, de familie. Toate, sub un acoperiș format dintr-o pătură sprijinită pe spătarele unor scaune. Petreceam ore întregi, cu jocul meu, vorbeam singură, desigur, cu seriozitate și patos. Acum, parcă aș vedea ceva similitudini... Sub pătura frazelor pe care le cazez pe ecran, să facă ce-or vrea, barbotez o proză fără inhibiții, defulatoare. Căci doar așa mă mai eliberez de măcinatul fără oprire, al morii anacronice, care-mi trăncăne în cap. Moara asta are o materie primă eterogenă rău și căreia se căznește să-i facă față, cu mecanismele ei, depășite. http://junimeadigitala.ning.com/group/orice-dorim-sa-impartasim/forum/topics/barbotare

UN ORAŞ TRANSILVAN
Publicat de Nicolae Vălăreanu Sârbu
în Aprilie 15, 2017
Nimbul oraşului medieval încrustat pe ziduri respiră din uitarea solemnă şi bucuria trecătorilor. Arcade ale destinului istoric se agaţă de gândurile noastre rememorând vremurile apuse în cenuşa faptelor. Lângă turnurile cu creneluri, odihnesc reverberaţii mirate ale drumeţului grăbit de nevoile prezentului. La porţile impozante ale cetăţii de odinioară stau de veghe necontenit: aura trecutului, cenuşiul prezentului şi zâmbetul viitor al renaşterii sale. Poate numai aşa peste fardul ruginit şi colbul aşezat pe iluziile noastre înfăşurate în dorinţa de mai bine vor sosi vulturii din înălţimile la care aspirăm. Acum îţi împrospătezi gândurile în izvoarele nesecate ale moştenirii, ţi se dezvăluie trofeele câştigate prin spirit şi adversitate.
http://junimeadigitala.ning.com/group/cenacluliterardigitaljdproz/forum/topics/un-ora-transilvan

Stre-suri...

Salutare, România!
Publicat de ileana popescu bâldea
în Mai 5, 2017
- Bună dimineața, doamnă doctor!
- Bună dimineața, Mitică! Ia zi, ce-ai pățit?
- Păi, io nu știu ce culoare să aleg! Toate sunt la fel. Alea, de pe Facebook. Toate vor sinceritate, adevăr. Și una trebuie s-o iau, că cine mă ține, mă ține pe mine la școală?
- De ce nu te ții singur, Mitică, Mitică? Ce nevoie ai tu de culori?
- Păi... cele albe vor să muncesc, cele negre nu mă lasă să piublic și io în antoliogii, cică pierd din templul prețios cu care aș putea să fac ceva în folosul comiunității. Și, de, mi place prin lumea ista cocoană! Cum poți ieu să renunț la așa o scară politică? Așa că... trebe să mă orientez spre una colorată, adică una care-și dă cu culori pe obraji, mai proastă de sine, una care crede în mine - că io sunt deștiept și talientat foc mare. Dacă are culori, are și bani să mă țină pân ce termin și eu un pumn de clase. Așa că...
http://junimeadigitala.ning.com/group/cenacluliterardigitaljdproz/forum/topics/salutare-romania

Note

Creat de Ileana P. Bâldea Sep 12, 2009 at 2:59pm. Actualizat ultima dată de Ileana P. Bâldea Apr 21, 2014.

Dialoguri culturale este o reţea socială

© 2017   Created by Ileana P. Bâldea.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor