Știu că sună destul de patetic expresia: ,,Pe vremea mea, era mai bine!” și că aceasta e detonatorul garantat al conflictului dintre generații, dar cred că fiecare suntem convinși de acest lucru. Cu rare excepții, toți purtăm în suflet nostalgia trecutului, pe care avem tendința să-l idealizăm, deși pare incredibil că ne plângem de prea mult bine. Și totuși, ne gândim cu emoție și dor la coltucul de mămăligă rece de proporții impresionante, alături de care biata mama punea câte o feliuță de brânză sau de salam ieftin, jalnic de minusculă, aproape de invizibil, pe care ni-l împacheta cu grijă și dragoste, strecurându-l neînduplecată în ghiozdanul prea gol, căci unicul caiet folosit la toate materiile și cele două manuale cu coperțile transparente, de atâta folosit (și nu mă refer la prea mult studiu, ci la nenumăratele generații de elevi care le-au tăvălit prin ghiozdane, fără să le deschidă, măcar), nu riscau să ne rupă de spate, așa cum se întâmplă cu școlarii zilelor noastre.
Îmi vine în minte o întâmplare foarte hazlie, acum că a intrat în sfera amintirilor, dar care atunci îmi părea inspirată dintr-un film horror. Învățam în tura de dimineață, fiind în clasele mici și cum eram o fetiță grijulie și prevăzătoare, îmi pregăteam ghiozdanul de cu seară, ca să mai pot fura dimineața câteva minute de somn, în plus. De provizii se ocupa mama dimineața și cum era vorba de faimosul... sandwich popular, mereu același, nu prea mă înghesuiam să-l despachetez, mai mult de rușine, căci foamea, slavă Domnului, nu se ostoia niciodată pe deplin.
Numai că mai era cineva preocupat să-mi umple ghizdanul cu mici surprize, destul de frecvent: năstrușnicul meu frate, ceva mai mare ca mine, care avea cam multă imaginație, încă de pe vremea aceea. În dimineața cu pricina, sub strachina de lut folosită pe post de capcană pentru șoricei, confecționată de mama cu ajutorul unei nuci, pe care o înfigea la unul din capetele unui băț de chibrit iar la celălalt capăt, înfigea o bucățică de pâine uscată, menită să atragă șoarecele pofticios în cursă, tocmai căzuse o victimă. Teroarea mea de șoricei fiind binecunoscută în familie, venea adesea exploatată de acesta. Așa că se trezise dis de dimineață și eliberase șoricelul din cursa letală, punându-l chicotind în ghiozdanul meu, alături de bolovanul de mămăligă, învelit neglijent într-un ziar vechi. Ce
trai pe bietul șoricel!... S-a ospătat cât l-au ținut curelele pe tot parcursul drumului până la școală și probabil că a făcut chiar indigestie, căci nu a reacționat în nici un fel când eu, cotrobăind orbește prin ghiozdan ca să-mi scot cele necesare pentru ora de curs ce abia începuse, am luat în mână ghemotocul moale, care abia se mai mișca, de sătul ce era.
Nu-mi aminteam să fi pus acolo nimic care să aibă asemenea caracteristici și l-am studiat curioasă, fără să am nici cea mai mică bănuială. Probabil că din cauză că ochii stăteau să-mi iasă din orbite, nu mai reușeam să disting prea bine despre ce poate fi vorba, dar senzorii palmelor mele au început să țipe înainte să deschid eu gura, sau poate că toate au luat-o razna în același timp... Am azvârlit cu oroare ghemotocul cenușiu, către prima țintă ce s-a nimerit în calea traiectoriei mele, însoțindu-mi ,, atacul” cu răgete animalice, îngrozind toată suflarea din clasă, care au apucat-o care încotro, speriați de moarte. Am aflat mai târziu că proiectilul meu a nimerit chiar în fruntea domnului învățător, care a rămas câteva clipe siderat, ca apoi să se amestece oripilat în busculada creată de un motiv neidentificat.
Pe mine parcă mă lovise paranoia, căci alergam bezmetică printre bănci, lovindu-mă cu palmele în cap, urlând precum Tarzan din serialul care rula la televizor pe vremea aceea. Asta după ce, total inconștientă de faptele mele, am deșertat conținutul ghiozdanului în mijlocul clasei, de unde s-a rostogolit mare și indecent, codrul de mămăligă a cărui existență eu o ținusem strict secretă toți anii aceia și pe care-l mâncasem uneori ferită de ochii lumii, căci mă rușinam teribil să-l scot la vedere, în condițiile în care, ceilalți colegi aveau sandwich-uri adevărate din pâine sau dulciuri felurite cumpărate de la magazinul sătesc de lângă școală, în care eu nu intrasem niciodată. Astfel, m-am pricopsit cu porecla de Tarzan, de care nu am mai scăpat până la sfârșitul școlii generale, mai ales că ideea fusese preluată cu entuziasm de satrapul acela încornorat de frate-meu, care numai așa mă striga, și acasă, nu numai la școală.
Dar cea mai grea rușine care mi-a pătat ,,onoarea” de școlar a fost acel coltuc de mămăligă, pe jumătate mâncat de nefericitul șoricel.

Vizualizări: 15

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Recomandat in rubrica DIN BUZUNARUL COPILARIEI, 31 Martie 2017
Felicitari!

Felicitări!

Despre

Ileana P. Bâldea a creat această reţea Ning.

Colectivul de redacție

Relu Coțofană - membru de onoare, Ileana Popescu Bâldea, Veronica Pavel Lerner, Teodor Dume, Nadia Pădure,Anica Andrei Fraschini, Enea Gela, Violeta Mirela Deminescu, Ottilia Ardeleanu, Loredana Știrbu, Anna Leah, Aurora Luchian,Costin Tănăsescu, Tudor Calotescu, Dan Tipuriță,Simion Cozmescu

Pian și alte coarde...Eurovision

Tableta zilei

„Lumea-i visul sufletului nostru.”                                                      Mihai Eminescu

http://junimeadigitala.ning.com/group/tableta-zilei/forum/topics/ce-este-lumea

                   

Medalion literar

CV, George Ionita
Publicat de george ionita
în Martie 27, 2017

Debutul literar are loc în anul 2000, după întâlnirea cu vechiul coleg
de liceu şi prieten, Mihail I. Vlad, care coordonează apariţia
volumului de poezie "Panta Rhei", la editura Macarie. Prefaţa cărţii
este făcută de scriitorul Cezar Ivanescu, care spune printre
altele:"George Ioniţă scrie o inteligentă poezie de notaţie", adăugând
apoi: "Poet autentic la nivelul trăirii, de o sinceritate
debordantă"... Apariţia volumului este consemnata în publicaţiile
locale, Jurnalul de Dâmboviţa, sub semnătura regretatului Mihail I.
Vlad, Oglinda de Dâmboviţa ( Maximca Grasu). Următorul volum de poezie
apare în anul 2001 - "Umbre", la aceeaşi editură Macarie, coperta şi
ilustraţiile aparţinând pictorului Cornel Ionescu. "Prizonierul unei
clipe" apare în anul 2003 cu o prefaţă semnată de George Sânteprean,
care remarca: "George Ioniţă cunoaşte meşteşugul "de a ciopli"vocabule,
de a adulmeca sensul cuvântului şi de a-i ritma respiraţia".

continuare... http://junimeadigitala.ning.com/group/medalion-literar/forum/topics/cv-george-ionita

Din urmă...

Dosarul lui Eminescu de punere sub interdicție
Postat de ION IONESCU-BUCOVU

Dosarul de punere sub interdicție a lui Mihai EMINESCU

Având în vedere că în ultimul timp tot mai mulți eminescologi susțin că M.Emiescu a fost ucis de spionajul imperiului Austro-Ungar prin agenții lui de influență, pun la dispoziția publicului dosarul de interdicție al poetului, după boala suferită în 1883, dosar din aprilie 1889 până în 16 iulie 1889:

[PUNEREA SUB INTERDICŢIE]

Nr. 645 Anul 1889 Luna ........ ziua ........

Proces-Civil
DOSARUL TRIBUNALULUI ILFOV
Secţia II-a civilă-corecţională

MIHAIL EMINESCU
Interdicţie
continuare... http://junimeadigitala.ning.com/profiles/blogs/dosarul-lui-eminescu-de-punere-sub-interdic-ie

Articole

128 de ani de la moartea lui EMINESCU
Postat de ION IONESCU-BUCOVU în Iunie 13, 2017

În larga deschidere a timpului Eminescu este o efigie a spiritualităţii româneşti în milenara ei devenire. Harul eminescian a avut de străbătut un drum anevoios, până la tragic, între anii acumulărilor şi formaţiei filozofice şi ştiinţifice, apoi chinuiţii şi ameninţaţii ani de slujbaş, în sfârşit, neînduplecaţii ani care i-au măcinat existenţa fizică, în ultima parte a vieţii, prăbuşindu-l definitiv.
Cred că Eminescu-omul, viaţa lui, e greu de descifrat după 128 de ani de la moarte.. Mai bine să lăsăm mărturiile contemporanilor care l-au cunoscut să vorbească. Deși mărturiile lor au pus preț mai mult pe cancanuri, scoțând în relief partea exotică a vieții lui.
El nu a apărut pe un sol arid. În familia lui era o efervescenţă culturală. Se vorbeau câteva limbi, căminarul avea o bibliotecă bogată. Şi mai presus de orice voia ca fiii lui să înveţe carte. Apoi mamă-sa iubea folclorul, le spunea basme, le cânta şi îi încânta cu snoave, proverbe şi eresuri. Şi copilul Eminescu a îndrăgit natura Ipoteştilor, pădurea, lacurile, dealurile, câmpul, ciobanii, prisăcarii, ţapinarii. continuare...
http://junimeadigitala.ning.com/profiles/blogs/128-de-ani-de-la-moartea-lui-eminescu

Caligrafii

Eminescu - definiţii Postat de Florin T. Roman în Iunie 14, 2017

Pentru sufletul acestui neam, izvorât din lacrimă de sânge şi deprins a suspina şi-a plânge, Eminescu-i rană şi balsam.

Pentru oamenii acestui plai, care şi-au păstrat credinţa vie şi trăiesc cu dor de veşnicie, Eminescu-i un crâmpei de rai.

continuare... http://junimeadigitala.ning.com/profiles/blogs/eminescu-defini-ii

Podul
Publicat de Agafia Dragan în Mai 17, 2017 
Gândurile se îmbinau cu prezentul şi amintirile în mintea ei, în aceea zi când după atâţia ani îşi adunase curajul să se întoarcă, poate nu era decât o scuză a amânărilor repetate, fără un motiv bine conturat. Pădurea respira aramă, era toamnă. Un sentiment de lipsă se cuibărise în ea, ca şi cum drumul străbătut de atâtea ori nu mai era acelaşi. Ce lipsea nu putea să realizeze, nimic nu se schimbase, doar ea pierduse fărâma aceea de suflet unde putea să regăsească fata cu ochii de chihlimbar. Şi apa Gurghiului îşi schimbase matca de la inundaţie.  
continuare... http://junimeadigitala.ning.com/group/cenacluliterardigitaljdproz/forum/topics/podul

Stre-suri...

Adevărul din Monitorul Neoficial Publicat de ileana popescu bâldea în Iunie 15, 2017

Ascult muzică. Nimic neobișnuit sau ciudat. Urmăresc reacții la situația politică pe toate posturile de televiziune. Din când în când țintuiesc umbrele de pe pereți și jucăriile în dezordine ale unei feline. Citesc comentarii pe Facebook, privesc afișe, stări, flori, încerc să înțeleg miezul poemelor și sufletul oamenilor. Toate acestea le fac în același timp, ca și cum creierul meu este setat să fie peste tot, deodată, sau… ca și cum răbdarea mă lasă și intuiesc finalul din ceva anume fără ca el să se fi întâmplat încă. Poate revolta îmi grăbește fuga dintr-o zonă în alta, poate neputința de a accepta machiavelismul uman mă face să fiu călător grăbit printre capcanele lumii. Da, capcane! Cum să numești altfel o situație, o imagine, o atitudine reprobabilă? continuare...http://junimeadigitala.ning.com/group/stresuri/forum/topics/adevarul-din-monitorul-neoficial

de unde Doamne atâta democraţie Postat de Calotescu Tudor Gheorghe în Iunie 13, 2017

când împãrãţia Ta e ÎMPÃRÃŢIE şi raiul şi iadul poate şi trecerile dintr-o dimensiune în alta au reguli stricte şi paznici rezistenţi la mitã probabil nu e nevoie nici de DNA spun probabil pentru cã de Codruţa nu scapã nimeni dar mã tot întreb ca un prost în dezvoltare de unde pânã unde este atât niciunde şi apoi numãr atomii precum un contabil responsabil de ordonarea creditelor fãrã numãrãtori paralele de tip electoral doar crude balanţe peste crude balanţe cu nimicul pe talere într-un veşnic dezechilibru perfect http://junimeadigitala.ning.com/profiles/blogs/de-unde-doamne-at-ta-democra-ie

 

Note

Creat de Ileana P. Bâldea Sep 12, 2009 at 2:59pm. Actualizat ultima dată de Ileana P. Bâldea Apr 21, 2014.

Dialoguri culturale este o reţea socială

© 2017   Created by Ileana P. Bâldea.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor