Dragos Niculescu
  • Masculin
  • Bucuresti / Sector 2
  • România
Partajare

Dragos Niculescu's Prieteni

  • Dana Adam
  • valentina becart
  • Anica Andrei Fraschini

Discuţiile lui Dragos Niculescu

Publicare volum

Această discuţie este începută. Cel mai recent răspuns de Dragos Niculescu Mar 21. 5 Răspunsuri

Anunt publicarea volumului meu de poezii de dragoste "Purgatoriu pentru sfinti", la Editura Scriitorilor, 2017.Voi anunta public lansarea oficiala a volumului, probabil in cadrul unuia dintre cele…Continuare

 

Pagina lui Dragos Niculescu

Activitatea Recentă

Postare de log efectuată de Dragos Niculescu

Casă cu cerdac

O casǎ ţǎrǎneascǎ cu cerdac… Un colţ de rai uitat într-un alt veac, Un rai pierdut, ce astǎzi ne-ar fi leac În liniştea de raiuri care tac.Un fel de mǎnǎstire cu pridvor… Doar vîntul bate toaca în obor, Şi-n ea plînge un sat întreg de dor, Şi satul parcǎ e cît un popor.O poartǎ arcuitǎ a destin Peste un car cu boi ce nu mai vin, Rama icoanei unui neam creştin, Sǎrut între pǎmînt şi cer senin.E lemnul ca padurea, rǎcoros, În piatrǎ cîntǎ rîul unduios, Fîntîna pentru apǎ stǎ de scos, Pe-aicea…Vezi mai mult
cu 7 ore în urmă
ileana popescu bâldea a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Paşi prin nisipul luminii a utilizatorului Dragos Niculescu
"Text expus!"
cu 17 ore în urmă
ileana popescu bâldea a promovat postarea pe blog Paşi prin nisipul luminii a lui Dragos Niculescu
cu 17 ore în urmă
Postarea de blog a utilizatorului Dragos Niculescu a fost prezentată

Paşi prin nisipul luminii

Cînd arşiţa verii dă să strîngă, îngerii adorm pe fundul lacurilor, să fie mai aproape de noi. Culegătorul de izmă pleacă de dimineaţă pe cîmpcu ochii galbeni de berea de ieri, în timp ce noul cocoşat de la Notre-Damezice şi el bogdaproste de răcoarea dintre douăclopote.Cu oasele cărăbănite prin imperiul friguluiam mai fi putut, desigur, rezista o vremepînă la prima haltă a istoriei,dacă nu ne-ar fi întins sfinţii mucenici să bemmai multe pahare decît au fost ei toţi,dacă n-ar fi început…Vezi mai mult
cu 17 ore în urmă
Anica Andrei Fraschini a promovat postarea pe blog Noaptea dinaintea zilei a lui Dragos Niculescu
ieri
Anica Andrei Fraschini a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Noaptea dinaintea zilei a utilizatorului Dragos Niculescu
"Tării cu oarecare iz medieval, un tablou în care pot pândi vrăjitoare... Promovez ineditul."
ieri
Postări de log efectuate de Dragos Niculescu
ieri
Agafia Dragan a promovat postarea pe blog Noaptea dinaintea zilei a lui Dragos Niculescu
Marţi
Agafia Dragan a promovat postarea pe blog A cincea piatră** a lui Dragos Niculescu
Marţi
Dragos Niculescu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Noaptea dinaintea zilei a utilizatorului Dragos Niculescu
"Va multumesc pentru apreciere si va doresc sanatate si numai bine."
Marţi
ileana popescu bâldea a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Noaptea dinaintea zilei a utilizatorului Dragos Niculescu
"Expun și promovez! Este foarte frumoasă intrarea în poem! Apoi, apoi uiți de ea și citești așa... cu tâmpla beată, până în zori."
Luni
Postarea de blog a utilizatorului Dragos Niculescu a fost prezentată

Noaptea dinaintea zilei

Mă tot peţesc trăsurile vacante cînd mai înmoi cu tîrnul prin luceferi şi simt femei, prin jur, mergînd pe poante, şi toţi nebunii lumii îmi par teferi.Eu le răspund candid că nu-s acasă. Mă înţeleg muscalii, şi se-nchină. Dar sus, în felinar, rîde-o mireasă, un şobolan se-mpuşcă fără vină.De-aş mai trăi o dată pîn-la ziuă, ca să îmi ung cu rouă tîmpla beată, jur c-am să scot pe brînci apa din piuă şi c-o să-mi prind şi fluturi la cravată.E ora cînd prin case lupii urlă cu beregăţi tăiate…Vezi mai mult
Luni
ileana popescu bâldea a promovat postarea pe blog Noaptea dinaintea zilei a lui Dragos Niculescu
Luni
Sorina Zota a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog A cincea piatră** a utilizatorului Dragos Niculescu
"Superb poem, cu flash-uri imagistice picturale în derulare, ca-ntr-un film în slow motione."
Luni
Sorina Zota a promovat postarea pe blog A cincea piatră** a lui Dragos Niculescu
Luni
Dragos Niculescu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog A cincea piatră** a utilizatorului Dragos Niculescu
"Multumesc, Doamna Hischpeck."
Duminică

Informaţii pentru profil

Prezentaţi-vă în câteva cuvinte
Premiat în concursuri literare naționale și internaționale, poeziile lui Dragoș Niculescu au fost publicate de numeroşi editori importanți și reviste culturale din ţară şi din strǎinătate, el figurînd printre cei mai importanți cincizeci de autori români contemporani, conform antologiei Societăţii Culturale NOESIS, din 2001. Deţine publicări şi în domeniul filozofiei. El a publicat până în prezent trei volume de poezie și are sub tipar două volume de poezie și un volum de dramaturgie.
Este de profesie Specialist în relaţii publice şi redactor de cultură.
Este o prezență activă la târgurile de carte și cercurile literare ale Uniunii Scriitorilor din România.


Noaptea dinaintea zilei


Mă tot peţesc trăsurile vacante
cînd mai înmoi cu tîrnul prin luceferi
şi simt femei, prin jur, mergînd pe poante,
şi toţi nebunii lumii îmi par teferi.

Eu le răspund candid că nu-s acasă.
Mă înţeleg, muscalii, şi se-nchină.
Dar sus, în felinar, rîde-o mireasă,
un şobolan se-mpuşcă fără vină.

De-aş mai trăi o dată pîn-la ziuă,
ca să îmi ung cu rouă tîmpla beată,
jur c-am să scot pe brînci apa din piuă
şi c-o să-mi prind şi fluturi la cravată.

E ora cînd prin case lupii urlă
cu beregăţi tăiate de-ntuneric
şi într-un gang, un înger blond, din surlă,
vrea să îmi vîndă busuioc eteric.

Cînd s-or trezi la viaţă cerşetorii,
eu voi dormi în pijama scrobită,
şi vor crăpa deasupra noastră zorii
ca nişte ouă sfîrîind pe-o plită.

(Din volumul “Înger fără statuie”)


A cincea piatră


Vă puteţi duce, le-am spus cailor neliniştiţi
în timp ce mîncam nişte fîn proaspăt,
se pare că nimeni nu mai are nevoie de voi.
Duceţi-vă, hai, duceţi-vă, le-am spus cailor
în timp ce nechezau, priveau în dreapta şi în stînga
şi scurmau pămîntul cu copitele,
nu mai e mult şi o să vin şi eu după voi.
Să mă aşteptaţi lîngă a cincea piatră de după ultimul
apus al orizontului, acolo să mă aşteptaţi,
şi acum, duceţi-vă, vreau să mănînc acest fîn în linişte.

Lăcustele mă priveau cum îmi frecam coatele de buturugi.
S-a împlinit vremea, le-am spus lăcustelor,
gata, puteţi pleca, acestor cîmpuri nu le mai sînteţi de folos,
vă puteţi duce, în curînd apele o să-şi iasă din matcă
şi toate aceste lanuri vor bălti. Vă spun, nu mai e loc de voi.
Să mă aşteptaţi lîngă a cincea piatră de după ultimul
apus al orizontului, căci o să vin şi eu în curînd.
Şi acum, duceţi-vă. Vreau să îmi frec în linişte coatele de buturugi.

Cîinii se gudurau pe lîngă mine ca în preajma unei lungi despărţiri.
O, cîinii mei, nemuritorii mei, şi voi trebuie să vă părăsiţi
adăposturile, le-am vorbit, despăturind un val întreg de frunze.
Aceste vechi tărîmuri miros a putregai, în fine, a un soi de borhot,
şi asta v-ar aduce boala şi nimicirea. Plecaţi, iubiţii mei,
dar să mă aşteptaţi lîngă a cincea piatră de după ultimul apus
al orizontului, căci ne vom reîntîlni nu după multă vreme.
Şi-acum hai, duceţi-vă, vreau să mai despăturesc acest
val de frunze în linişte.

Şi au plecat.
După un timp – să fi trecut ceva de-atunci –,
i-am auzit pe toţi, de departe, strigîndu-mi:
A cincea piatră nu mai e, să ştii, nu mai e decît ultimul apus
al orizontului şi un fel de deşert. Iar departe, foarte departe,
abia dacă se zăresc nişte coline… Unde să te aşteptăm?
Eu eram pe malul unui rîu. Găsisem două scoici goale,
de apă dulce, şi încercam să le asemăn.
Nu-i nimic, le-am strigat cît am putut de tare,
rămîneţi cu toţii pe loc şi daţi-le-n colo de pietre!
În curînd o să plec şi eu către voi.
Să aprindeţi un foc mare la sfîrşitul apusului
de după ultimul orizont.
Pe-aici vîntul a început să se usuce
şi amintirea celor morţi să-şi piardă pe de-a-ntregul
din sticloasa realitate...

(Din volumul “Înger fără statuie”)


Tinerii bǎtrîni


Ca dintr-o energie inversatǎ,
În lumea noastrǎ plinǎ de restrişti,
Împovǎraţi de-o vinǎ asumatǎ,
Se nasc bǎtrînii tot mai mulţi, mai trişti.

Îi vezi mergînd pe strǎzi, îi vezi oriunde,
Le calci pe pasul gîrbov, îi aştepţi,
Nu mai gǎsesc nici loc de-a se ascunde
Şi parcǎ te implorǎ sǎ-i accepţi.

Nu ştiu nici ei de fapt ce vinǎ poartǎ,
Afarǎ doar de vina de a fi…
Poate-au avut o mult prea lungǎ soartǎ,
Poate cǎ e un termen de-a muri.

În cuibul lor de ochi adînc sclipeşte,
Ca un reproş, un bob de hiacint,
Înfricoşat el tremurǎ şi creşte
Fǎrǎ speranţa vreunui cald alint.

Aceşti bǎtrîni care ne sînt bunicii…
Aceşti bǎtrîni care ne sînt pǎrinţi…
Cum de-i lǎsǎm sǎ cadǎ-n gheara fricii
Pe cei dintîi şi primii dintre sfinţi?

Are o soartǎ fǎrǎ de scǎpare
Şi este-n veci, de-a pururi, blestemat
Acel popor ce nu simte cǎ-l doare
Atuncea cînd bǎtrînii i se zbat.

Priviţi-i cum abia de mai trec strada,
Cu mersul prea încet şi legǎnat...
A nins pe capul lor prea mult zǎpada,
Ca sǎ-l mai ţinǎ gîtul ridicat.

Frisoane vor cuprinde tot pǎmîntul
Şi chiar un vînt de gheaţǎ-l va izbi
Cînd va seca în inimi zǎcǎmîntul
De a iubi bǎtrîni şi a-i cinsti.

Nu vǎ speriaţi de-o ţarǎ prea bǎtrînǎ,
Oricînd copii pe-aici vor fi destui,
Lǎsaţi-i pe bunici sǎ mai apunǎ,
Vor sta destul icoanǎ într-un cui.

Sǎtui de tragedii, sǎtui de toate,
Fǎcînd popas în drumul lor cel drept,
Se vor mai odihni bǎtrînii, poate,
Culcîndu-şi capul blînzi la noi pe piept.

Şi, contopiţi în vis, în adîncime,
Ca o revanşǎ, tineri s-or trezi,
În timp ce noi, întorşi înspre vechime,
Ca ei, de-odatǎ, brusc, bǎtrîni vom fi.

(din volumul “Sǎniile adîncului”)


Ploi de grîu


Oraşu-acesta mare, cu prea multe istorii,
ce-şi spală rufa vesel la malul unui rîu,
în zbucium de lăute şi ştreanguri iluzorii,
prin nunţi mistificate sub ploi de-orez şi grîu,

oraşu-acesta mamă şi tată vrea să-ţi fie
cînd te repezi cu viaţa de rumeguş prin zid,
cînd te sfinţeşte cioara, din zbor, pe pălărie,
sub un noian de patimi ce-nşeală şi ucid.

Şi-atunci îţi creşte-n suflet, ca un copil isteric,
dorinţa ta de-a mulge din papuri lapte prins,
şi-o iei pe arătură, tiptil, spre-un cîmp himeric,
cu-o raniţă de vise pe-un umăr slab şi nins.

Nici nu-ţi mai pasă-n urmă că strigă după tine
frumoasele ieşite din catacombe vechi;
ţie-ţi miroase-a baltă, a rapiţă, a şine,
deasupra ta cocorii se sting perechi-perechi…

(Din volumul “Înger fǎrǎ statuie”)


Rămîneţi cu mine


În fiecare dimineaţă îmi continui rugăciunea de seară
şi apoi mă împrăştii ca un trunchi retezat de mîinile
unui sclav orb şi nebun în mai multe bucăţi,
ce poartă în seva lor galbenă mirosul pămîntului.
Devin mii de cioburi, unitas multiplex, abatele anonim
al unei resurecţii de proporţii, iar umbra mea adoarme,
ca un tergal al împăcării, întinsă peste cupolele catedralelor.
Mai jos, pe străzi, unii vînd sticle goale şi-mi strigă,
cu mîinile îndreptate spre mine, spre umbra mea,
spre singura mea parte care a mai rămas întreagă:
“Eşti totuşi os, neputinţa şi slava, nimicnicia şi sublima
lumină sînt toate, toate acolo, în albeaţa osului tău.
Minunata ta mamă îţi poate explica de ce osul tău este
alb. Ştim, este frumos să te odihneşti sau să mori înfipt
într-o cruce, dar dacă n-o să poţi muri pînă la capăt
şi o să-ţi răcească neeroic umbra, şi-o să cadă peste noi,
noi ce ne facem? La noi nu te gîndeşti?”.
Din cioburile de lemn ca nişte oglinzi împrăştiate
pe pămînt, din umbra aceea ca o pasăre cenuşie, uriaşă,
bolnavă le răspund: “Nu mi-a fost spaima niciodată
soră cu moartea, nu mi-a fost liniştea niciodată soră
cu viaţa. Rămîneţi cu mine, rămîneţi cu mine, nu mă
trădaţi! În urma noastră fluturii vor fi tot mai săraci
şi florile tot mai născătoare de vină”.

(Din volumul “Înger fără statuie”)


Cînd ziua era mai lungă


Pe malul bălţii stătea unul cu o pălărie mare, de paie.
Ţinea ridicat un indicator de tablă şi striga:
“Nu beţi apă de aici, nu vă scăldaţi! Perimetru rezervat
cailor!”, deşi cele cîteva animale nu se apropiaseră
niciodată de oraş, nu depăşiseră pădurea şi vastul cîmp
dimprejur.
Istoricul urbei umbla de o viaţă întreagă în servietă
cu magistrala lucrare “Simţul proprietăţii la caii sălbatici”,
din care îl taxa cu cîte un fragment pe oricine îi ieşea în cale.
De altfel, lumea cam ştia lucrarea pe dinafară.

Eram mai tînăr, mă tundeam şi bărbieream cîteodată
la Nea Titi, undeva lîngă gară.
“Cine-i, Nea Titi, ăla de pe malul bălţii?”, l-am întrebat
într-o zi, în timp ce mînuia cu iuţeală foarfeca.
“Nu ştiu”, zice, “nu se tunde aici. Altfel, l-aş fi descusut eu.
Oricum, nu mai e mult şi închid. Scot un vin bun şi nişte alune
sărate prima, de import, şi mai stăm niţel de vorbă…”
În dreapta mea, pe canapeaua vişinie, unul subţire şi galben
dormea cu ochii larg deschişi, diluaţi.
“Da’, cu ăla ce e?”, l-am mai întrebat.
“A…”, zice Nea Titi, “Nu, ăla e băiat bun, aşa face el
cînd îşi aminteşte de maică-sa, e mort de vreo treizecişicinci
de ani, se pare că vine pe la frizere din obişnuinţă.
Ce vreţi, au şi morţii nostalgiile lor…”

Soarele era la apus.
În spatele atelierului de recondiţionat vagoane,
sprijiniţi de fiare, în iarba înaltă,
un ofiţer se săruta cu o duduie care deja îşi pierduse cercelul,
pe care nu avea să-l mai găsească niciodată.

(Din volumul “Înger fără statuie”)


Cîrjă de lumină


Cînd ne iubim parcă fugim departe,
Spre ceru-mbrăţişării ca de foc,
Nici nu mai ştim de-i viaţă sau de-i moarte,
Noi, două simple stele de noroc.

Sîntem eroi într-o minune pură,
De care-am fost făcuţi răspunzători,
Şi-nţelegînd de noi cine se-ndură
Printre săruturi plîngem uneori.

Ne învelim ca de sfîrşit de lume
Unul cu altul spre a ne salva,
Cu braţe-ntinse ne strigăm pe nume,
De parc-un vînt ciudat ne-ar separa.

Şi te străbat cu facla mea aprinsă,
Ca pe o beznă-a unui vechi mister,
Tu, poarta vieţii mele, proaspăt ninsă,
Mai scîrţîind prin viscol şi prin ger.

Şi mă cuprinzi, în tremur, ca o floare,
Ce se hrăneşte chiar cu carnea mea…
Atunci mă dărui ţie în crispare,
Îmbogăţind cu mine seva ta.

Dar chiar cînd totul pare-atît de bine,
Sau cel tîrziu cînd ne-am mai liniştit,
Să fim conştienţi că-n legea firii vine
O despărţire, poate şi-un sfîrşit.

Ne vom pîndi, fără cuvinte,-n taină,
Fi-vei departe, n-o să te mai strig ‒
Doi condamnaţi fără motiv şi haină,
Tot dîrdîind printr-un oraş de frig...

De-aceea îţi propun luciditate,
Prin vrajă, hai să trecem precaut,
Se sting iubiri uriaşe vinovate
De a fi ars prea mult de la-nceput.

Am să te rog atunci ca pe-o străină,
Cu care s-a-ntîmplat a mă-ntîlni,
Să-mi împrumuţi o cîrjă de lumină,
Cu tine-n gînd spre-a nu mă prăbuşi.

(Din volumul “Înger fără statuie”)


Fantele sorţii


Îmi cad arginţii nopţii cu foşnet la picioare,
cînd îmbrăcat de nuntă apar pe străzi discrete,
şi, strălucindu-mi piatra din deget, în planare,
o bufniţă pe umăr mi-aduce lîngă plete.

Mi se reflectă luna într-un pantof şi parcă
bineţe-mi dau copacii ningîndu-şi blînd rugina,
la şoldul meu cuţitul începe-acum să toarcă,
precum pe-un fante-al sorţii mă-nvăluie lumina.

Apar femei la poartă şi eu le dau bineţe,
fecioarele cu sînii aproape goi mă strigă,
se-aprind în noapte focuri, trosnind din nişte beţe,
pe-acele vechi maidane călcate de cotigă.

Sînt, Doamne, parcă prinţul unui oraş din basme,
parcă ieşit din carte desfid prezenturi moarte,
sînt ultimul romantic, ce-aduce-n dar fantasme,
sînt cel care visarea de neputinţi desparte!

Lăsaţi-mi dulce mersul să-mi plimb prin urbea veche,
veni-va ea şi vremea ca să dispar, în lege…
Mă vor cînta golanii, căci n-am avut pereche
şi-am tot lăsat prin noapte pe mulţi cu fălci betege.

Dar pîn-atunci podiţi-mi cu fin nisip asfaltul,
aduceţi nişte garduri, refaceţi mahalaua,
printre aceste ziduri îmi uită, pasul, saltul,
pe-a mea cămaşă, tristă, se-apleacă-n vînt laleaua.

Şi-naintînd simt balta pe undeva pe-aproape,
într-un hogeag de stufuri m-aşteaptă, liber, calul ‒
De-aici voi lua-o-n goană pe lîngă-aceste ape,
pînă departe-n zare, unde începe dealul.

(Din volumul “Înger fără statuie”)


Aceleaşi, vechi zăpezi


Iubito, aveai ochii de neguri cînd ningea
Frumoasa, trista iarnă pe sufletele noastre
Şi mîna ta subţire prin fulgi mai flutura,
Şi ascultam colinda potecilor albastre.

Trecea mereu o sanie prin tîmpla mea de foc,
În inimă la tine se tot tăiau copacii
Şi străzile şi vremea ardeau a nenoroc,
În alb, precum în vară, pe cîmpuri, roşii, macii.

N-am apucat un bulgăr să aruncăm în noi,
Parcă ningea degeaba, pentru o altă lume,
Şi sărbători şi larme cădeau pe amîndoi,
La telefon, ca-n transă, te apelam pe nume.

Şi n-a fost să-nţelegem nimic din tot ce-a fost,
Condiţia umană şi-a spus din nou cuvîntul,
Pe masa cea de nuntă ningea omăt de post,
Dintr-un Crăciun în altul ne împingea, surd, vîntul.

Însă, iubito, totuşi, eu zic c-a fost frumos,
Am să te trag cu sania, promit, în altă viaţă,
Pînă atunci, să-ţi cumperi un paltonaş mai gros,
Aud că-i frig şi-acolo încă de dimineaţă.

Eu caut o colibă într-o pădure şi
Cu un buchet de lemne te-aştept la întîlnire;
Din viaţa noastră veche atît ne-om aminti:
Că n-a fost niciodată, formal, vreo despărţire.

Am să-ţi trimit adresa la gîtul unui jder ‒
Un suflet ce te-aşteaptă şi el cu nerăbdare;
E simplu: e-o pădure, troiene şi e ger,
Dacă te-ncurci îţi fluier a şansă şi-a iertare.

Va fi îmbrăţişarea adîncă, parcă vrînd
Să ne recupereze de peste timpuri fiinţa,
Şi-apoi, sătui, ninsoarea o vom privi tăcînd
Şi cugetînd că-i una iubirea şi credinţa.

(Din volumul “Duminica poemului mut”)



Verde crud


O să-ți aduc în dar zăpezi rănite,
Frumoasă doamnă-a marilor tăceri,
Acum, cînd ghiocei fac nunți cernite
Din primăvara fără rost spre ieri.

Cînd trupul tău frumos, scăldat de soare,
Se va-mbrăca în verde şi în flori,
Eu, în hlamida albă, de ninsoare,
Am să-ți apar cu un alai de nori.

Vei fi uitat de-acum omătul moale,
Pe care l-am tot plîns ca doi nebuni…
Cu fulgi lichizi, desprinşi pe loc din zale,
Voi scrie trist răvaş despre minuni.

Şi am să port în rugul de lumină
Ofranda unor neguri de cleştar,
La care iarba proaspătă se-nchină
Arzînd proscris pe-un efemer altar.

Să nu mă-ntrebi de ce-ți aduc zăpadă
Cînd păsări dau să vină înapoi,
Rămîi, tăcînd, pe-aceeaşi mică stradă,
Pe care te vegheam sub ger, sub ploi.

Şi nu cumva sărutul să-ți topească
Vreun bulgăre din cei ce ți-i aduc,
Căci ar pieri zăpada omenească
Şi-ar trebui s-o caut de năuc.

Mai bine rîzi la flori, dar ia aminte:
Ele fără omăt azi nici n-ar fi ‒
Trecut, prezent şi ierni, dar şi cuvinte,
Şi-un verde crud născut spre-a ne minți…

(Din volumul “Duminica poemului mut”)


Acele veri minunate


Purtam un pantalon pînă aproape de genunchi.
Cu o mînă în buzunar, în alta ţinînd un măr din care muşcam,
mai dînd cu piciorul unei pietre, mai repezindu-mi părul
într-o parte, mă plimbam pe străzile prafuite ale oraşului.
Văd azi ca şi ieri: aproape după fiecare colţ de casă,
aproape la fiecare intersecţie apărea taică-miu,
parcă era nebun, avea ochii dilataţi, era îmbrăcat în nişte
haine străine, care îi cădeau prost.
E drept că oraşul era mai mult pustiu,
dar el părea că se ascunde de cineva, că e urmărit, avea ochii
dilataţi, se trăgea pe după colţurile de zid ale imobilelor,
mă fluiera şi pe urmă îmi vorbea tainic, uitîndu-se
în dreapta şi în stînga (nu l-aţi cunoscut pe tata,
el care era un om sobru, aproape taciturn, să se comporte
aşa…): “E unul lîngă statuia din centru, stă pe jos
şi construieşte castele din nisip ud, apoi aşează peste ele,
peste toate turnurile şi anexele o cîrpă, o lasă puţin,
apoi scoate un chibrit şi îi dă foc; cîrpa, puţin udă,
începe să ardă, sfîrîie întreaga construcţie din toate
încheieturile, e formidabil, trebuie neapărat să te duci să vezi,
nici nu e departe de aici, dacă sînt vreo o sută de metri,
e formidabil!”.
Băcanul şi meşterul de la magazinul de reparat obiecte
din piele se ţineau după mine la o oarecare distanţă
suportabilă şi îmi făceau semne disperate că nu e aşa,
că ceea ce îmi spune tata s-a petrecut, într-adevăr,
cîndva, demult, a existat acel băiat cîndva,
dar că acum taică-miu bate cîmpii, la figurat, dar şi
la propriu, degeaba. Încercau prin semne disperate să-mi
spună că de fapt taică-miu a şi murit demult
şi că nici eu nu sînt cel care cred eu acuma
că sînt, că în realitate, la această oră eu sînt un om matur,
aflat cine ştie pe unde, desigur, în acelaşi oraş,
dar făcînd cine ştie ce alt lucru decît acela care mi se pare
mie acum că îl fac.

Era o căldură cumplită, stăteam cu toţii în bătaia directă
a soarelui, mai puţin taică-miu, care nu ştiu cum făcea
de se ţinea tot timpul la umbră.
“Mama mă-tii de viaţă!”, am spus, scuipînd zdravăn
în direcţia aprozarului, şi, muşcînd cu sete din măr,
am început să mă îndrept către un lac pe care-l ştiam eu,
în alt cartier, undeva, departe, înspre o pădure.

(Din volumul “Duminica poemului mut”)


Gaia-maţu


Ca un biet aristocrat exilat pe viaţă
în afara bibliotecii lui din lemn de nuc,
întinzi de caimacul dulce al vremurilor apuse
pînă se închide şi ultima crîşmă a visului,
pînă îţi cumperi o pereche de zaruri
şi încerci să treci de porţile sanatoriilor
de reabilitare,
asta în timp ce toamna îţi aruncă frunze
deshidratate în cana cu ceai de tei
şi gunoierul cară fluierînd, în tomberoane,
romane prăfuite, nedeschise vreodată de nimeni.

Se prea poate să umble liliecii apusului
cu picioarele goale prin cenuşa caldă a satelor
părăsite,
se prea poate ca şeful gării, după o sticlă de ţuică,
să viseze femei rătăcite prin vagoane,
dar revoluţiile adevărate se fac tot pe bază de listă,
nimic nu te poate compromite în istorie mai mult
decît un strănut semnificativ la momentul nepotrivit.

Ce să mai inventăm, cînd de mici ne cunoaştem
evoluţia propriilor buzunare?
Adevărurile au rămas suspendate în fiolele mari,
cu formol şi şerpi de rîu,
poştaşul lunecă pe lîngă marile scrisori ale destinului,
vecinii se îmbulzesc, ca întotdeauna,
să culeagă alune de sub şipcile parchetului.
Ne-om tot chibzui putreda avere pînă n-o mai rămîne
nimic, şi atunci abia, la sfîrşit, ne vom da seama
că oligofrenii cu burţile pline ne-au lăsat deschise
robinetele cu zoaie seculare
şi că ultimele dintre toate cîte nu vor avea nevoie
să implore nici o salvare sînt Vacile-Domnului
de prin cimitirele cu intrare liberă.

(Din volumul “Duminica poemului mut”
Autor: Dragoş Niculescu)


În afara soarelui


Era pe vremea cînd, iubind singurătatea,
mă dedicasem cultului propriei personalităţi,
nestînjenind însă pe nimeni.
Într-o zi am întîlnit o fată frumoasă şi singură.
Eram în timpul meu liber, eram în spatele abatorului părăsit,
mai culegeam cîte un melc sau strîngeam rîme în cutituţa
de tablă pentru pescuit, mai căutam cîte o insignă veche,
cîte o piatră cu urme de frunze, din cretacic.
Fata se plimba şi ea singură pe acolo,
probabil nu-i plăcea nici ei soarele,
în zona aceea a oraşului clădirea părăsită a fostului abator
arunca o umbră prelungă şi răcoroasă între anumite ore,
foarte plăcută.
Era într-o rochiţă uşoară, deschisă, avea picioare frumoase,
din cînd în cînd mai călca pe cîte o bucată de geam,
se tot uita în jos şi-şi dădea părul cu mîna într-o parte.
În depărtare se vedea un tractor cu remorcă,
mergea încet pe cîmp, scotea fum şi duduia.
“Ştiţi,” i-am spus, negăsind altceva mai potrivit
în situaţia dată, “nu departe de aici este o groapă de gunoi,
spectacolul este impresionant văzut mai ales de sus,
de pe colina aceea către care se îndreaptă tractorul acela,
nu ştiu ce caută înspre colină, nu e exclus ca şoferul
să fi adormit la volan”.
Fata s-a uitat la mine cu nişte ochi negri, frumoşi,
şi mi-a spus: “Am ştiut că vă întîlnesc,
am ştiut că o să vă plimbaţi şi astăzi pe aici.
Vă sfătuiesc să vă schimbaţi locul, căci nu este bun,
aici au murit animale nevinovate.
Uite, dacă doriţi, ne putem întîlni la mine acasă
sau la dumneavoastră, ne putem plimba prin parc,
pe marginea unui lac. Ce ziceţi?”
“Sînt total de acord cu dumneavoastră”, i-am spus,
“mi-ar face chiar plăcere, deşi aici e linişte şi mai caut şi eu una, alta, aveţi dreptate, te poţi plimba şi în altă parte, or mai fi şi alte locuri umbroase în oraşul ăsta. Locuiţi departe?”
“Nu”, a zis fata, “în cartierul de lîngă şina de cale ferată,
nu e departe de aici. Dacă doriţi, în fiecare după-amiază,
între două şi două şi jumătate, trece cel mai frumos tren,
nu ştiu unde merge, dar văd la geam oameni cu feţe zîmbitoare,
e foarte frumos!”
“Să mergem”, i-am spus, “am să vă conduc pînă acasă
şi pe drum vom mai vorbi de trenuri şi de poduri,
ba poate chiar şi despre vreo pădure, de ce nu,
acolo răcoarea este suverană. Eu, să ştiţi, m-am născut
într-o pădure, am visat marea cu ochii deschişi
toată viaţa şi trăiesc în acest oraş dintr-o eroare
care a durat deja prea mult”.

(Din volumul “Duminica poemului mut”
Autor: Dragoş Niculescu)


Vîrsta de aur


Eram cam slab, curgeau pieile albastre de pe mine,
dar de mic aveam un suflet cald şi prietenos,
datoritǎ cǎruia reuşeam sǎ depǎşesc destul de uşor
momentele dificile, sǎ le învǎlui într-un fel de blazare
timpurie, care îmi dǎdea un farmec aparte.
Oricum, femeile începuserǎ sǎ fie seduse de el,
deşi multe dintre ele credeau cǎ mina asta sobrǎ
este ceva intenţionat, nenatural, un fel de truc erotic,
extrem de ingenios, care dǎdea, neîndoielnic, rezultate bune.
Eu le arǎtam uneori mîinile mele luminoase,
le arǎtam tot ce aveam mai intim şi mai pur
(de obicei mergeam cu aceste cioturi albe de luminǎ,
care îmi ieşeau din mîneca hainei, ascunse în buzunarul
pantalonilor).
Mama şi tatǎl meu, ba chiar toţi unchii şi mǎtuşile mele,
nemaivorbind de bunici, îmi atrǎgeau sever atenţia:
“Nu fi prost, nu-ţi mai arǎta mîinile niciodatǎ,
indiferent de femeia din faţa ta. Pe lumea asta,
dacǎ tu n-ai grijǎ de tine, n-are nimeni, aşa sǎ ştii.
Mai bine apucǎ-te şi mǎnîncǎ şi tu mai mult,
poftim, slǎninǎ cu ceapǎ şi pîine, ia şi un borcan
de dulceaţǎ, nu vezi, curg pieile albastre de pe tine,
cu cine dracu’ oi fi semǎnînd, nu ştiu”.
Nu vroiam sǎ-i supǎr, mi-ar fi fost peste puteri,
aveam un suflet de aur, dar insuficient de cǎlit
în focurile vieţii, şi nici nu ştiam cît mai au de trǎit,
îmi dǎdeam seama cǎ orice clipǎ e preţioasǎ.

Pe vremea aceea mǎ distram şi eu cum puteam,
mai mergeam uneori la cinematograf ‒ îmi plǎceau
teribil western-urile, şi, cînd se terminau şi ieşeam afarǎ,
de obicei nǎştea un cal pe marginea trotuarului, sau vomita
peliculǎ color de 35 de milimetri, nu-mi dǎdeam prea bine seama,
de obicei era înspre un amurg tîrziu, faţa mea cǎpǎta luciri
argintii şi cîte o vînzǎtoare de seminţe adormea cu cornetul
în mînǎ, la o palmǎ deasupra pǎmîntului,
cu figura din ce în ce mai suptǎ şi mai palidǎ,
aproape cuvioasǎ.

(Din volumul “Duminica poemului mut”
Autor: Dragoş Niculescu)


Oarba nevoie


Praştia luminii şuieră prin vreme
ca un corb de sticlă beat şi fără sens,
din potop şi milă se mai nasc poeme,
sub un glob de ceară rînced şi imens.

Ultima flaşnetă cîntă a speranţă,
turnuri vechi de apă plîng sentimental,
nu mai e nici lapte, nici iaurt sub clanţă,
Moş Crăciun, o vreme, cică e-n spital.

Noi vom fi aceia fără de prihană,
cînd nebunii, greieri vor mînca pe străzi,
şi, cu foi de varză puse peste rană,
vom dormi pe zestrea tainică din lăzi.

O nevoie oarbă curge peste case,
lung e timpul nopţii cînd te scalzi în var,
sîntem la origini trunchiuri sănătoase,
putrezind în ceaţa unui timp bizar.

Mai vegheam cu rîndul, se schimbau istorii,
tot cei buni, desigur, se-ascundeau în fîn,
căci cei răi şi-atuncea beau din guşa ciorii
şi-adormeau prin şanţuri fără de stăpîn.

Le-am lăsat în urmă... La oraş, la poartă,
azi primim cu steaguri porcii seculari,
şi-aşteptînd să vină ne mai trece-o soartă,
ne mai trece-un fluier noaptea de pîndari.

Dă-ne, Doamne, şansa unui val de mare,
noi cu peştii lumii să o luăm înot,
şi-ntr-un dans al apei, pe sub felinare,
să-i redăm durerii sfîntul antidot.

Azi, doar vulpi cu ochiul cel de sticlă chioară
ne mai vînd pe cîmpuri mierea din poveşti;
să-nfiinţăm, idilic, cîte-un drum şi-o moară,
şi, cînd nu-i făină, să bem vin din ceşti.


(Din volumul “Duminica poemului mut”)


RǍMǍŞAG


Doar ştiţi cǎ-n urbea noastrǎ sînt cel ce vinde fluturi
şi-mparte blînd norocul purtînd mǎnuşi şi frac,
în timp ce rǎposaţii sǎraci sînt luaţi la şuturi,
în timp ce mic-burghezii rod la covrigi cu mac.

Mǎ spovedesc cînd popa nu mai viseazǎ dame,
sparg uşa fericirii cu praf de puşcǎ vechi,
parcǎ deprind nǎscutul din preafrumoase mame,
care se pierd prin lanuri de grîu perechi, perechi.

Şi toate-acestea fiindcǎ se-ntîmplǎ sǎ mai intre
cu ciocu-n pînza lumii vreun corb sentimental,
cu ceai de anghinare sǎ se panseze-n vintre
vreun decǎzut de înger pe-un pat alb de spital.

Doar Dumnezeu, sǎracul, mai dǎ în cartea vieţii,
pe-aici cei sinceri umblǎ cu chinta micǎ-n bǎţ,
se-mpuşcǎ raza lunii în faptul dimineţii,
din cîrciumǎ, nici caii de la tramvai n-au hǎţ.

Mai adunaţi în pungǎ polenul nemuririi,
cǎci nu se ştie mîine ce va mai fi şi cum,
mai daţi un ban ‒ pe cuie încǎ mai stau fachirii
şi-autostop mai face cîte-o fantomǎ-n drum.

Cînd dau şi eu sǎ fluier pocneşte fericirea,
şi, înjurînd de mamǎ, plec ca sǎ spǎl statui,
dar cînd ajung acolo, ce mare mi-e uimirea:
cicǎ e-n “fǎrǎ platǎ”, şi azi statuia nu-i.

Hei, tu, care pe pîine întinzi untura milei,
tu, osul cel molatec al vreunui zavergiu,
cǎ-i roz-muştar sau galben, pe şobolanul zilei
pune pariu, cǎ altfel, nu ieşi din iarnǎ viu.


(din volumul “Duminica poemului mut”
Autor: Dragoş Niculescu)

PROASPÃ​​​​​​​TA NINSOARE

Te iubesc, cînd ninge, ca pe-o înserare,
Te iubesc, cînd ninge, ca un om de nea,
Plouã pe noi fulgii ca-ntr-o sãrbãtoare
Şi lumina iernii cade dintr-o stea.

Ninge fãrã grabã, cu rãbdarea ceţii,
Parcã alb pãmîntul vrea sã fie-n veci
Pentru noi, strãjerii preacinstiţi ai vieţii,
Care-o sã ne facem prin omãt poteci.

Te-a adus ninsoarea fãrã nici o veste,
Te-ai întors cu fulgii ca de nicãieri,
Tu, durere veche, greaua mea poveste,
Adormitã-n şoapta marilor tãceri.

Poate cã ne ninge peste amintire,
Poate cã ne ninge ca de început,
Poate cã se-aşeazã ca pentru-o zidire,
Într-un vast imperiu, alb, curat şi mut.

O sã ne tot poarte sãnii îmblãnite,
Cai vor scoate aburi calzi printre nãmeţi,
Şi-or mai fi colibe, poate, pãrãsite,
Pînã-n faptul unei albe dimineţi.

Sub covorul iernii, un oraş apatic
Vom lãsa în urmã fãrã de regret,
Ca pe-un zbor al spaimei, frînt şi singuratic,
Ca pe-o rãstignire albã, de concret.

O sã-ţi scriu pe-un bulgãr cã mi-ai fost departe,
O s-aprind cald focul, eu, care sînt frig,
O sã-mi spui cã viaţa nu e totuşi moarte,
O sã-ţi spun: “Şi-acuma eu de fapt te strig...”.

Şi apoi va ninge, şi va ninge iarã,
Ca un semn de bine, rece, ne-nceput
Peste o uriaşã, hibernalã garã,
Unde prima oarã ne-am fi cunoscut.

M-ai durut o vreme, pe-un uscat de lume,
Azi te iert cu albul care cade blînd,
Nu mai e nevoie nici sã-ţi spun pe nume,
Cãci te chem cu fulgii, te sãrut tãcînd.

(Dim volumul "Duminica poemului mut"
Autor: Dragoş Niculescu)

Fotografiile lui Dragos Niculescu

Se încarcă...
  • Adăugare fotografii
  • Vizualizează Tot

Panou de comentarii (2 comentarii)

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Dialoguri culturale !

Alătură-te reţelei Dialoguri culturale

La 10:11pm în Ianuarie 5, 2017, Dragos Niculescu a spus...

Multumesc pentru primire !

La 8:47pm on Ianuarie 05, 2017, ileana popescu bâldea i-a dăruit utilizatorului Dragos Niculescu un cadou...
Cadou
Bine ați venit!

Dragos Niculescu's Blog

Casă cu cerdac

Postat în Martie 30, 2017 la 7:30am 0 Comentarii

O casǎ ţǎrǎneascǎ cu cerdac…

Un colţ de rai uitat într-un alt veac,

Un rai pierdut, ce astǎzi ne-ar fi leac

În liniştea de raiuri care tac.

Un fel de mǎnǎstire cu pridvor…

Doar vîntul bate toaca în obor,

Şi-n ea plînge un sat întreg de dor,

Şi satul parcǎ e cît un popor.

O poartǎ arcuitǎ a destin

Peste un car cu boi ce nu mai vin,

Rama icoanei unui neam creştin,

Sǎrut între pǎmînt şi cer senin.

E lemnul ca padurea,…

Continuare

Paşi prin nisipul luminii

Postat în Martie 28, 2017 la 3:56pm 1 Adaugă un comentariu

Cînd arşiţa verii dă să strîngă,

îngerii adorm pe fundul lacurilor,

să fie mai aproape de noi.

Culegătorul de izmă pleacă de dimineaţă pe cîmp

cu ochii galbeni de berea de ieri,

în timp ce noul cocoşat de la Notre-Dame

zice şi el bogdaproste de răcoarea dintre două

clopote.

Cu oasele cărăbănite prin imperiul frigului

am mai fi putut, desigur, rezista o vreme

pînă la prima haltă a istoriei,

dacă nu ne-ar fi întins sfinţii mucenici să…

Continuare

Noaptea dinaintea zilei

Postat în Martie 27, 2017 la 7:15pm 3 Comentarii

Mă tot peţesc trăsurile vacante

cînd mai înmoi cu tîrnul prin luceferi

şi simt femei, prin jur, mergînd pe poante,

şi toţi nebunii lumii îmi par teferi.

Eu le răspund candid că nu-s acasă.

Mă înţeleg muscalii, şi se-nchină.

Dar sus, în felinar, rîde-o mireasă,

un şobolan se-mpuşcă fără vină.

De-aş mai trăi o dată pîn-la ziuă,

ca să îmi ung cu rouă tîmpla beată,

jur c-am să scot pe brînci apa din piuă

şi c-o să-mi prind şi fluturi la…

Continuare

A cincea piatră**

Postat în Martie 25, 2017 la 5:30pm 18 Comentarii

Vă puteţi duce, le-am spus cailor neliniştiţi

în timp ce mîncam nişte fîn proaspăt,

se pare că nimeni nu mai are nevoie de voi.

Duceţi-vă, hai, duceţi-vă, le-am spus cailor

în timp ce nechezau, priveau în dreapta şi în stînga

şi scurmau pămîntul cu copitele,

nu mai e mult şi o să vin şi eu după voi.

Să mă aşteptaţi lîngă a cincea piatră de după ultimul

apus al orizontului, acolo să mă aşteptaţi,

şi acum, duceţi-vă, vreau să mănînc acest fîn în…

Continuare
 
 
 

Despre

Ileana P. Bâldea a creat această reţea Ning.

Colectivul de redacție

Relu Coțofană - membru de onoare, Ileana Popescu Bâldea, Veronica Pavel Lerner, Teodor Dume, Nadia Pădure, Enea Gela, Violeta Mirela Deminescu, Ottilia Ardeleanu, Loredana Știrbu, Anna Leah, Aurora Luchian,Anica Andrei Fraschini,Costin Tănăsescu, Tudor Calotescu, Dan Tipuriță,Simion Cozmescu

Pian și alte coarde...

Tableta zilei

„Lumea-i visul sufletului nostru.”                                                      Mihai Eminescu

http://junimeadigitala.ning.com/group/tableta-zilei/forum/topics/ce-este-lumea

                   

Medalion literar

Despre mine (numai de bine!)
Publicat de Bidulescu Constantin în Martie 27, 2017 
Sunt născut la 29 febr. 1944, în Bucureşti. Domiciliul actual, Ploieşti.
Profesor de matematică, pensionar. Am predat 42 de ani la licee din Ploieşti şi judeţ, apoi am cochetat cu literatura. Am fost selecţionat în 20 de Antologii de poezie printre care şi ultimele opt editate de ASPRA. Membru al site-urilor literare Dialoguri Culturale, Noduri şi Semne, Negru pe alb, Însemne culturale.
Am obţinut un premiu I la Concursul de rondeluri, organizat de site-ul Negru pe alb, un premiu I şi un premiu II la concursul de epigrame organizat tot de acelaş site, şi o menţiune la Concursul literar internaţional de poezie şi proză “Magia sărbătorilor de iarnă”
Nu am cărţi publicate.
Dorinţe pentru viitor: să mă viziteze muza creaţiei mai des, că vorba aceea, dacă inspiraţie nu e, nimic nu e…

AutoRONDEL

Eu sunt acuma creator,
De versuri multe, săltăreţe,
Cu mersul lor ce-i curgător,
Dar şi cuprinse de tandreţe.

Şi chiar de sunt conservator,
Scriind în rime cu stricteţe,
Eu sunt acuma creator,
De versuri multe, săltăreţe.

Am pus în ele şi umor,
Am pus în unele tristeţe,
Să fiu pe placul tuturor
Ajuns acum la bătrâneţe.

Eu sunt acuma creator.

http://junimeadigitala.ning.com/group/medalion-literar/forum/topics/despre-mine-numai-de-bine

Din urmă...

MEDALION LIRIC - NICHITA STĂNESCU
Publicat de ION IONESCU-BUCOVU 
(80 de ani de la naștere)
Nichita e un Paranif din Bizanț căzut în literele românești precum Eminescu din cer, un veșnic adolescent firav, îmbătrânit în imaginea purității de un talent unic de meșteșugar bijutier al cuvintelor. În poezia lui „Se umflă emoția, bezna,/ ca și cum zeul visat în copilărie/ ar avea o capitală în glezna/lui argintie” Candori feline ne umple de duh în: „A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,/cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta…” „Necuvintele ” lui solfegiază pe tema trădării interiorității prin cuvânt: „O, nasc vocale mari, mereu/ guri care se închid în gol…/ http://junimeadigitala.ning.com/forum/topics/medalion-liric-nichita-st-nescu

Articole

MARIN SORESCU- ironistul „singur printre poeți” Postat de ION IONESCU-BUCOVU în Martie 14, 2017

MARIN SORESCU- ironistul „singur printre poeți” Olteanul Marin Sorescu (poet, dramaturg, eseist și traducator, absolvent al Facultatii de Filologie din Iasi. S-a născut la Bulzesti, judetul Dolj in data de 19 februarie 1936 si a debutat in anul 1964 cu volumul “Singur printre poeți”.A primit de 6 ori premiul Uniunii Scriitorilor din Romania, Premiul Academiei Romane in anii 1968 si 1977 si multe alte distinctii. A fost Ministrul Culturii intre 25 noiembrie 1993 si 5 mai 1995. A fost casatorit cu Virginia Sorescu și nu a avut copii. A murit la Bucuresti in data de 8 decembrie 1996.) decretat de George Călinescu tot ce poate fi mai nou în poezie și chiar în dramă, s-a bucurat în timpul vieții și chiar după moarte de un succes cum puțini au avut parte.

http://junimeadigitala.ning.com/profiles/blogs/marin-sorescu-ironistul-singur-printre-poe-i

Lucian Boia - istoric sau mit? Publicat de Florin T. Roman în Martie 19, 2017

Dacă cineva nu e la curent cu sensul actual al cuvântului “naţionalism” îl poate lesne afla din DEX - ediţia a II-a: doctrină politică bazată pe apărarea (uneori exagerată) a drepturilor şi aspiraţiilor naţionale, sau din Marele dicţionar de neologisme: politică şi ideologie care urmăresc întreţinerea izolării şi aţâţarea urii de rasă şi naţionalitate; tendinţă de a aprecia exclusiv şi exagerat tot ceea ce aparţine propriei naţiuni. Nelăsându-se deloc afectat de naţionalism, profesorul Lucian Boia de la Universitatea din Bucureşti a devenit, step by step, un mare istoric al României, poate celmare. g.com/forum/topics/lucian-boia-istoric-sau-mit

ANTOLOGIA SCRIITORILOR ROMÂNI CONTEMPORANI DIN ÎNTREAGA LUME – STARPRESS 2017, AUTOR LIGYA DIACONESCU - publicat de Florin T Roman
Dacă mai există vreun om de cultură român care încă nu a făcut cunoştinţă cu Doamna Limbii sale materne, Ligya Diaconescu, înseamnă că, citind aceste rânduri, a sosit momentul să o cunoască. De ce Ligya Diaconescu este Doamna Limbii române? Nu neapărat pentru că este jurnalistă, poetă, scriitoare, publicistă de cetăţenie română. Nu pentru că deţine titluri de director general, de proprietar sau membru al unor prestigioase asociaţii, reviste, cluburi culturale române şi internaţionale. 

http://junimeadigitala.ning.com/forum/topics/antologia-scriitorilor-rom-ni-contemporani-din-ntreaga-lume

Caligrafii

Dar de Ziua Mamei - Publicat de Silvia Giurgiu în Martie 8, 2017

Pe cerul vieții mele norii se înghesuie ostili și neînduplecați, cenzurând fără drept la replică razele timide și speriate de lumină ce se tot străduiesc să străbată printre fisurile lor abia întrezărite. Sufletul îngenuncheat sub povara grea a trădării, geme bolnav într-un ungher, ștergându-și lacrimile cu dosul palmei, ca un copil oropsit. În piept, inima e toată o rană ce pulsează sub arsura durerii. Sub ochelarii negri de soare, paravan inutil și patetic pentru ochii orbiți de torentul fierbinte al lacrimilor, tristețea grăiește mută povestea ei incredibilă.  continuare... http://junimeadigitala.ning.com/group/cenacluliterardigitaljdproz/forum/topics/dar-de-ziua-mamei

Zilele care trec prin noi și "Poeții cetății"
Publicat de ileana popescu bâldea
în Martie 4, 2017

O cafenea… ca multe altele din București. Doar că părea orientată către soare. Acolo s-au întâlnit , din nou, astăzi, „Poeții cetății”. Adunați de fiecare dată, într-un afiș sub formă de carte. Și, de cele mai multe ori, alții.Câteva mese au devenit numeroase, când ultimii au venit. Rumoare, salut, zâmbete, priviri calde și umede. M-am detașat, cumva, de ei, intrând într-o muscă mai cuminte ca de obicei, înzestrată, vremelnic, cu sufletul și ochii mei. continuare... http://junimeadigitala.ning.com/group/caligrafii/forum/topics/zilele-care-trec-prin-noi-si-poetii-cetatii

Stre-suri...

În țara asta normalitatea este ceva extraordinar Publicat de Calotescu Tudor Gheorghe în Martie 27, 2017 Am încercat să fiu cât de cât un observator „normal”. Deși asta este totuși destul de dificil în România. Aici există tabere peste tot. Și exclusivități! Dacă te pune „ăl cu coarne”, sau „cel sfânt” (depinde și aici din ce tabără ești), să te uiți în tabăra lui pește, o iei peste bot de la cei din tabăra pescarului. Dar nu pentru că te-ai uitat la vecini. Nuuuu... Ci pentru că ai îndrăznit să belești cumva ochii. Culmea eforturilor este atunci când crezi că poți face ceva să-i împaci. Mai întâi între ei. Dar e mai mult decât o misiune imposibilă. Nici să stai în afară nu e o soluție. Te vor bombarda cu toții. Aici nu există enclave! În România nu s-a inventat nici obiectivismul, dar nici locul de observație egal situat între taberele veșnic beligerante. Iar războiul?!... 

http://junimeadigitala.ning.com/forum/topics/in-tara-asta-normalitatea-este-ceva-extraordinar

Oamenii mari se supără... Publicat de ileana popescu bâldea în Martie 19, 2017

… când oamenii mici mereu fac ceva pentru a-i enerva pe cei dintâi. și nu știu cum se întâmplă că nimeni nu ia atitudine pentru a-i pune cu fața la zid. căci, în loc să se hrănească, întotdeauna, cu aer, astfel încât să preîntâmpine acuzația de joc părtinitor pentru o roșie, un castravete sau o fasole autohtonă, aceștia le consumă fără discernământ, uitând că s-ar putea să fie pe rafturi datorită vreunui program implementat de cineva din familie care, evident, prin manipulare, a ajuns să guverneze. off, regizorul acesta din Dumnezeu, nu se orientează și el când împinge pe unul sau altul către Palatul Victoria! continuare...http://junimeadigitala.ning.com/group/stresuri/forum/topics/4029617:Topic:1310591?xg_source=activity

Note

Creat de Ileana P. Bâldea Sep 12, 2009 at 2:59pm. Actualizat ultima dată de Ileana P. Bâldea Apr 21, 2014.

Dialoguri culturale este o reţea socială

© 2017   Created by Ileana P. Bâldea.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor