Dragos Niculescu
  • Masculin
  • Bucuresti / Sector 2
  • România
Partajare

Dragos Niculescu's Prieteni

  • Dana Adam
  • valentina becart
  • Anica Andrei Fraschini
  • ileana popescu bâldea

Grupurile lui Dragos Niculescu

Discuţiile lui Dragos Niculescu

Publicare volum

Această discuţie este începută. Cel mai recent răspuns de Dragos Niculescu Mar 21. 5 Răspunsuri

Anunt publicarea volumului meu de poezii de dragoste "Purgatoriu pentru sfinti", la Editura Scriitorilor, 2017.Voi anunta public lansarea oficiala a volumului, probabil in cadrul unuia dintre cele…Continuare

 

Pagina lui Dragos Niculescu

Informaţii pentru profil

Prezentaţi-vă în câteva cuvinte
Premiat în concursuri literare naționale și internaționale, poeziile lui Dragoș Niculescu au fost publicate de numeroşi editori importanți și reviste culturale din ţară şi din strǎinătate, el figurînd printre cei mai importanți cincizeci de autori români contemporani, conform antologiei Societăţii Culturale NOESIS, din 2001. Deţine publicări şi în domeniul filozofiei. El a publicat până în prezent trei volume de poezie și are sub tipar două volume de poezie și un volum de dramaturgie.
Este de profesie Specialist în relaţii publice şi redactor de cultură.
Este o prezență activă la târgurile de carte și cercurile literare ale Uniunii Scriitorilor din România.


Fişa de cadastru


Cînd va duhni şi sila ca varza în butoaie
şi-or să se ude-n stradă batistele cu spirt,
va izbucni ca floarea speranţa din gunoaie,
vor chefui fantome domneşti în orice birt.

Dar pîn-atunci urează-ţi cîte-un rahat în stradă,
să calci de dimineaţă şi nonşalant pe el,
ca Nea Matei frizerul de tot să nu te radă,
cînd o să-i iasă dama de pică din inel.

Şi mai aruncă-n flăcări bicisnica stupoare,
ca pe o flegmă acră de malţ sau de borhot,
căci s-a răcit minunea a treia zi sub soare,
şi se întorc păgînii pe Dunăre înot.

În fond şi pîn-la urmă, mansardele sînt goale
acolo sus în cerul mai bun din cîte sînt;
dac-ai ratat răcoarea ai şansa prin spitale
să te înscrii la casă prin luare de cuvînt.

Aşează-ţi deci papucii cînd dormi ca pe o pînză,
tu, comandantul navei cu pupa-n alizeu,
se mai întîmplă şoarici să mai adormă-n brînză,
dar vine şi îi scoală cu băţul Dumnezeu.


(Din volumul “Înger fără statuie”)


Colind de primăvară


Ca un cocor astenic şi cuminte,
În legea primăverii ce-a venit,
Mă-ntorc cu gîndul gol de vechi cuvinte,
Şi-mi amintesc c-odată ne-am iubit.

N-am nici zăpezi, nici viscole, nici ruguri,
Întunecaţii fulgi, azi, sînt trecut,
Pot însă colinda cu crengi şi muguri
La uşa unui vis care-a durut.

Purtam şi noi, odată, semn de floare,
Prin iarba ce în sînge clocotea,
Dar parcă o deşertică-ntrebare
Le-a pîrjolit radioactiv sub stea.

Aş da oricînd această primăvară
Pe cenuşiul iernii care-a fost,
Au înflorit însă copacii iară,
Şi-n lumea asta, totuşi, e un rost.

Dar te anunţ, acolo, unde sîngeri,
Că am rămas colindător nebun,
Ce printre flori, prin valea unei plîngeri,
Trag după mine fulgii care-apun.

E o beţie-n anotimp şi-n fire,
Fac oameni alergie la polen,
Şi mă trezesc şi eu că de iubire
Sînt grav bolnav – de mult, dar şi peren.

Şi nu mai ştiu, mă doare primăvara,
Sau fosta iarnă, cu-ale ei ninsori?
Şi parc-aud un tren venind spre gara
În care ştiu că numai tu mă dori.

Un singur anotimp vedeam în faţă,
Cînd ne iubeam fără de timp şi loc:
Pluteam, copilărind, ca printr-o ceaţă,
Ce n-a fost să ne fie cu noroc.

Acum sînt toate patru, ca la carte,
Numai noi doi nu sîntem cei ce-am fost,
În loc de sărbătoare, ca-nspre-o moarte,
Prin lan sau prin nămeţi, tot ţinem post…

Putem visa, doar, frunzele uscate,
Căci, altfel, viaţa crapă lîngă noi…
Şi sufletele noastre, vinovate,
În vis ne stau, ca toamna, crengi sub ploi.

E primăvară, vechea mea iubită,
Poţi să începi, de-acum, să te dezbraci…
Fii, tu, uşoară-n veci şi fericită,
Căci eu colind, pentru-amîndoi, cu maci.

(Din volumul “Înger fără statuie”)



Noaptea dinaintea zilei


Mă tot peţesc trăsurile vacante
cînd mai înmoi cu tîrnul prin luceferi
şi simt femei, prin jur, mergînd pe poante,
şi toţi nebunii lumii îmi par teferi.

Eu le răspund candid că nu-s acasă.
Mă înţeleg, muscalii, şi se-nchină.
Dar sus, în felinar, rîde-o mireasă,
un şobolan se-mpuşcă fără vină.

De-aş mai trăi o dată pîn-la ziuă,
ca să îmi ung cu rouă tîmpla beată,
jur c-am să scot pe brînci apa din piuă
şi c-o să-mi prind şi fluturi la cravată.

E ora cînd prin case lupii urlă
cu beregăţi tăiate de-ntuneric
şi într-un gang, un înger blond, din surlă,
vrea să îmi vîndă busuioc eteric.

Cînd s-or trezi la viaţă cerşetorii,
eu voi dormi în pijama scrobită,
şi vor crăpa deasupra noastră zorii
ca nişte ouă sfîrîind pe-o plită.

(Din volumul “Înger fără statuie”)


A cincea piatră


Vă puteţi duce, le-am spus cailor neliniştiţi
în timp ce mîncam nişte fîn proaspăt,
se pare că nimeni nu mai are nevoie de voi.
Duceţi-vă, hai, duceţi-vă, le-am spus cailor
în timp ce nechezau, priveau în dreapta şi în stînga
şi scurmau pămîntul cu copitele,
nu mai e mult şi o să vin şi eu după voi.
Să mă aşteptaţi lîngă a cincea piatră de după ultimul
apus al orizontului, acolo să mă aşteptaţi,
şi acum, duceţi-vă, vreau să mănînc acest fîn în linişte.

Lăcustele mă priveau cum îmi frecam coatele de buturugi.
S-a împlinit vremea, le-am spus lăcustelor,
gata, puteţi pleca, acestor cîmpuri nu le mai sînteţi de folos,
vă puteţi duce, în curînd apele o să-şi iasă din matcă
şi toate aceste lanuri vor bălti. Vă spun, nu mai e loc de voi.
Să mă aşteptaţi lîngă a cincea piatră de după ultimul
apus al orizontului, căci o să vin şi eu în curînd.
Şi acum, duceţi-vă. Vreau să îmi frec în linişte coatele de buturugi.

Cîinii se gudurau pe lîngă mine ca în preajma unei lungi despărţiri.
O, cîinii mei, nemuritorii mei, şi voi trebuie să vă părăsiţi
adăposturile, le-am vorbit, despăturind un val întreg de frunze.
Aceste vechi tărîmuri miros a putregai, în fine, a un soi de borhot,
şi asta v-ar aduce boala şi nimicirea. Plecaţi, iubiţii mei,
dar să mă aşteptaţi lîngă a cincea piatră de după ultimul apus
al orizontului, căci ne vom reîntîlni nu după multă vreme.
Şi-acum hai, duceţi-vă, vreau să mai despăturesc acest
val de frunze în linişte.

Şi au plecat.
După un timp – să fi trecut ceva de-atunci –,
i-am auzit pe toţi, de departe, strigîndu-mi:
A cincea piatră nu mai e, să ştii, nu mai e decît ultimul apus
al orizontului şi un fel de deşert. Iar departe, foarte departe,
abia dacă se zăresc nişte coline… Unde să te aşteptăm?
Eu eram pe malul unui rîu. Găsisem două scoici goale,
de apă dulce, şi încercam să le asemăn.
Nu-i nimic, le-am strigat cît am putut de tare,
rămîneţi cu toţii pe loc şi daţi-le-n colo de pietre!
În curînd o să plec şi eu către voi.
Să aprindeţi un foc mare la sfîrşitul apusului
de după ultimul orizont.
Pe-aici vîntul a început să se usuce
şi amintirea celor morţi să-şi piardă pe de-a-ntregul
din sticloasa realitate...

(Din volumul “Înger fără statuie”)


Tinerii bǎtrîni


Ca dintr-o energie inversatǎ,
În lumea noastrǎ plinǎ de restrişti,
Împovǎraţi de-o vinǎ asumatǎ,
Se nasc bǎtrînii tot mai mulţi, mai trişti.

Îi vezi mergînd pe strǎzi, îi vezi oriunde,
Le calci pe pasul gîrbov, îi aştepţi,
Nu mai gǎsesc nici loc de-a se ascunde
Şi parcǎ te implorǎ sǎ-i accepţi.

Nu ştiu nici ei de fapt ce vinǎ poartǎ,
Afarǎ doar de vina de a fi…
Poate-au avut o mult prea lungǎ soartǎ,
Poate cǎ e un termen de-a muri.

În cuibul lor de ochi adînc sclipeşte,
Ca un reproş, un bob de hiacint,
Înfricoşat el tremurǎ şi creşte
Fǎrǎ speranţa vreunui cald alint.

Aceşti bǎtrîni care ne sînt bunicii…
Aceşti bǎtrîni care ne sînt pǎrinţi…
Cum de-i lǎsǎm sǎ cadǎ-n gheara fricii
Pe cei dintîi şi primii dintre sfinţi?

Are o soartǎ fǎrǎ de scǎpare
Şi este-n veci, de-a pururi, blestemat
Acel popor ce nu simte cǎ-l doare
Atuncea cînd bǎtrînii i se zbat.

Priviţi-i cum abia de mai trec strada,
Cu mersul prea încet şi legǎnat...
A nins pe capul lor prea mult zǎpada,
Ca sǎ-l mai ţinǎ gîtul ridicat.

Frisoane vor cuprinde tot pǎmîntul
Şi chiar un vînt de gheaţǎ-l va izbi
Cînd va seca în inimi zǎcǎmîntul
De a iubi bǎtrîni şi a-i cinsti.

Nu vǎ speriaţi de-o ţarǎ prea bǎtrînǎ,
Oricînd copii pe-aici vor fi destui,
Lǎsaţi-i pe bunici sǎ mai apunǎ,
Vor sta destul icoanǎ într-un cui.

Sǎtui de tragedii, sǎtui de toate,
Fǎcînd popas în drumul lor cel drept,
Se vor mai odihni bǎtrînii, poate,
Culcîndu-şi capul blînzi la noi pe piept.

Şi, contopiţi în vis, în adîncime,
Ca o revanşǎ, tineri s-or trezi,
În timp ce noi, întorşi înspre vechime,
Ca ei, de-odatǎ, brusc, bǎtrîni vom fi.

(din volumul “Sǎniile adîncului”)


Ploi de grîu


Oraşu-acesta mare, cu prea multe istorii,
ce-şi spală rufa vesel la malul unui rîu,
în zbucium de lăute şi ştreanguri iluzorii,
prin nunţi mistificate sub ploi de-orez şi grîu,

oraşu-acesta mamă şi tată vrea să-ţi fie
cînd te repezi cu viaţa de rumeguş prin zid,
cînd te sfinţeşte cioara, din zbor, pe pălărie,
sub un noian de patimi ce-nşeală şi ucid.

Şi-atunci îţi creşte-n suflet, ca un copil isteric,
dorinţa ta de-a mulge din papuri lapte prins,
şi-o iei pe arătură, tiptil, spre-un cîmp himeric,
cu-o raniţă de vise pe-un umăr slab şi nins.

Nici nu-ţi mai pasă-n urmă că strigă după tine
frumoasele ieşite din catacombe vechi;
ţie-ţi miroase-a baltă, a rapiţă, a şine,
deasupra ta cocorii se sting perechi-perechi…

(Din volumul “Înger fǎrǎ statuie”)


Rămîneţi cu mine


În fiecare dimineaţă îmi continui rugăciunea de seară
şi apoi mă împrăştii ca un trunchi retezat de mîinile
unui sclav orb şi nebun în mai multe bucăţi,
ce poartă în seva lor galbenă mirosul pămîntului.
Devin mii de cioburi, unitas multiplex, abatele anonim
al unei resurecţii de proporţii, iar umbra mea adoarme,
ca un tergal al împăcării, întinsă peste cupolele catedralelor.
Mai jos, pe străzi, unii vînd sticle goale şi-mi strigă,
cu mîinile îndreptate spre mine, spre umbra mea,
spre singura mea parte care a mai rămas întreagă:
“Eşti totuşi os, neputinţa şi slava, nimicnicia şi sublima
lumină sînt toate, toate acolo, în albeaţa osului tău.
Minunata ta mamă îţi poate explica de ce osul tău este
alb. Ştim, este frumos să te odihneşti sau să mori înfipt
într-o cruce, dar dacă n-o să poţi muri pînă la capăt
şi o să-ţi răcească neeroic umbra, şi-o să cadă peste noi,
noi ce ne facem? La noi nu te gîndeşti?”.
Din cioburile de lemn ca nişte oglinzi împrăştiate
pe pămînt, din umbra aceea ca o pasăre cenuşie, uriaşă,
bolnavă le răspund: “Nu mi-a fost spaima niciodată
soră cu moartea, nu mi-a fost liniştea niciodată soră
cu viaţa. Rămîneţi cu mine, rămîneţi cu mine, nu mă
trădaţi! În urma noastră fluturii vor fi tot mai săraci
şi florile tot mai născătoare de vină”.

(Din volumul “Înger fără statuie”)


Cînd ziua era mai lungă


Pe malul bălţii stătea unul cu o pălărie mare, de paie.
Ţinea ridicat un indicator de tablă şi striga:
“Nu beţi apă de aici, nu vă scăldaţi! Perimetru rezervat
cailor!”, deşi cele cîteva animale nu se apropiaseră
niciodată de oraş, nu depăşiseră pădurea şi vastul cîmp
dimprejur.
Istoricul urbei umbla de o viaţă întreagă în servietă
cu magistrala lucrare “Simţul proprietăţii la caii sălbatici”,
din care îl taxa cu cîte un fragment pe oricine îi ieşea în cale.
De altfel, lumea cam ştia lucrarea pe dinafară.

Eram mai tînăr, mă tundeam şi bărbieream cîteodată
la Nea Titi, undeva lîngă gară.
“Cine-i, Nea Titi, ăla de pe malul bălţii?”, l-am întrebat
într-o zi, în timp ce mînuia cu iuţeală foarfeca.
“Nu ştiu”, zice, “nu se tunde aici. Altfel, l-aş fi descusut eu.
Oricum, nu mai e mult şi închid. Scot un vin bun şi nişte alune
sărate prima, de import, şi mai stăm niţel de vorbă…”
În dreapta mea, pe canapeaua vişinie, unul subţire şi galben
dormea cu ochii larg deschişi, diluaţi.
“Da’, cu ăla ce e?”, l-am mai întrebat.
“A…”, zice Nea Titi, “Nu, ăla e băiat bun, aşa face el
cînd îşi aminteşte de maică-sa, e mort de vreo treizecişicinci
de ani, se pare că vine pe la frizere din obişnuinţă.
Ce vreţi, au şi morţii nostalgiile lor…”

Soarele era la apus.
În spatele atelierului de recondiţionat vagoane,
sprijiniţi de fiare, în iarba înaltă,
un ofiţer se săruta cu o duduie care deja îşi pierduse cercelul,
pe care nu avea să-l mai găsească niciodată.

(Din volumul “Înger fără statuie”)


Cîrjă de lumină


Cînd ne iubim parcă fugim departe,
Spre ceru-mbrăţişării ca de foc,
Nici nu mai ştim de-i viaţă sau de-i moarte,
Noi, două simple stele de noroc.

Sîntem eroi într-o minune pură,
De care-am fost făcuţi răspunzători,
Şi-nţelegînd de noi cine se-ndură
Printre săruturi plîngem uneori.

Ne învelim ca de sfîrşit de lume
Unul cu altul spre a ne salva,
Cu braţe-ntinse ne strigăm pe nume,
De parc-un vînt ciudat ne-ar separa.

Şi te străbat cu facla mea aprinsă,
Ca pe o beznă-a unui vechi mister,
Tu, poarta vieţii mele, proaspăt ninsă,
Mai scîrţîind prin viscol şi prin ger.

Şi mă cuprinzi, în tremur, ca o floare,
Ce se hrăneşte chiar cu carnea mea…
Atunci mă dărui ţie în crispare,
Îmbogăţind cu mine seva ta.

Dar chiar cînd totul pare-atît de bine,
Sau cel tîrziu cînd ne-am mai liniştit,
Să fim conştienţi că-n legea firii vine
O despărţire, poate şi-un sfîrşit.

Ne vom pîndi, fără cuvinte,-n taină,
Fi-vei departe, n-o să te mai strig ‒
Doi condamnaţi fără motiv şi haină,
Tot dîrdîind printr-un oraş de frig...

De-aceea îţi propun luciditate,
Prin vrajă, hai să trecem precaut,
Se sting iubiri uriaşe vinovate
De a fi ars prea mult de la-nceput.

Am să te rog atunci ca pe-o străină,
Cu care s-a-ntîmplat a mă-ntîlni,
Să-mi împrumuţi o cîrjă de lumină,
Cu tine-n gînd spre-a nu mă prăbuşi.

(Din volumul “Înger fără statuie”)


Fantele sorţii


Îmi cad arginţii nopţii cu foşnet la picioare,
cînd îmbrăcat de nuntă apar pe străzi discrete,
şi, strălucindu-mi piatra din deget, în planare,
o bufniţă pe umăr mi-aduce lîngă plete.

Mi se reflectă luna într-un pantof şi parcă
bineţe-mi dau copacii ningîndu-şi blînd rugina,
la şoldul meu cuţitul începe-acum să toarcă,
precum pe-un fante-al sorţii mă-nvăluie lumina.

Apar femei la poartă şi eu le dau bineţe,
fecioarele cu sînii aproape goi mă strigă,
se-aprind în noapte focuri, trosnind din nişte beţe,
pe-acele vechi maidane călcate de cotigă.

Sînt, Doamne, parcă prinţul unui oraş din basme,
parcă ieşit din carte desfid prezenturi moarte,
sînt ultimul romantic, ce-aduce-n dar fantasme,
sînt cel care visarea de neputinţi desparte!

Lăsaţi-mi dulce mersul să-mi plimb prin urbea veche,
veni-va ea şi vremea ca să dispar, în lege…
Mă vor cînta golanii, căci n-am avut pereche
şi-am tot lăsat prin noapte pe mulţi cu fălci betege.

Dar pîn-atunci podiţi-mi cu fin nisip asfaltul,
aduceţi nişte garduri, refaceţi mahalaua,
printre aceste ziduri îmi uită, pasul, saltul,
pe-a mea cămaşă, tristă, se-apleacă-n vînt laleaua.

Şi-naintînd simt balta pe undeva pe-aproape,
într-un hogeag de stufuri m-aşteaptă, liber, calul ‒
De-aici voi lua-o-n goană pe lîngă-aceste ape,
pînă departe-n zare, unde începe dealul.

(Din volumul “Înger fără statuie”)


Aceleaşi, vechi zăpezi


Iubito, aveai ochii de neguri cînd ningea
Frumoasa, trista iarnă pe sufletele noastre
Şi mîna ta subţire prin fulgi mai flutura,
Şi ascultam colinda potecilor albastre.

Trecea mereu o sanie prin tîmpla mea de foc,
În inimă la tine se tot tăiau copacii
Şi străzile şi vremea ardeau a nenoroc,
În alb, precum în vară, pe cîmpuri, roşii, macii.

N-am apucat un bulgăr să aruncăm în noi,
Parcă ningea degeaba, pentru o altă lume,
Şi sărbători şi larme cădeau pe amîndoi,
La telefon, ca-n transă, te apelam pe nume.

Şi n-a fost să-nţelegem nimic din tot ce-a fost,
Condiţia umană şi-a spus din nou cuvîntul,
Pe masa cea de nuntă ningea omăt de post,
Dintr-un Crăciun în altul ne împingea, surd, vîntul.

Însă, iubito, totuşi, eu zic c-a fost frumos,
Am să te trag cu sania, promit, în altă viaţă,
Pînă atunci, să-ţi cumperi un paltonaş mai gros,
Aud că-i frig şi-acolo încă de dimineaţă.

Eu caut o colibă într-o pădure şi
Cu un buchet de lemne te-aştept la întîlnire;
Din viaţa noastră veche atît ne-om aminti:
Că n-a fost niciodată, formal, vreo despărţire.

Am să-ţi trimit adresa la gîtul unui jder ‒
Un suflet ce te-aşteaptă şi el cu nerăbdare;
E simplu: e-o pădure, troiene şi e ger,
Dacă te-ncurci îţi fluier a şansă şi-a iertare.

Va fi îmbrăţişarea adîncă, parcă vrînd
Să ne recupereze de peste timpuri fiinţa,
Şi-apoi, sătui, ninsoarea o vom privi tăcînd
Şi cugetînd că-i una iubirea şi credinţa.

(Din volumul “Duminica poemului mut”)



Verde crud


O să-ți aduc în dar zăpezi rănite,
Frumoasă doamnă-a marilor tăceri,
Acum, cînd ghiocei fac nunți cernite
Din primăvara fără rost spre ieri.

Cînd trupul tău frumos, scăldat de soare,
Se va-mbrăca în verde şi în flori,
Eu, în hlamida albă, de ninsoare,
Am să-ți apar cu un alai de nori.

Vei fi uitat de-acum omătul moale,
Pe care l-am tot plîns ca doi nebuni…
Cu fulgi lichizi, desprinşi pe loc din zale,
Voi scrie trist răvaş despre minuni.

Şi am să port în rugul de lumină
Ofranda unor neguri de cleştar,
La care iarba proaspătă se-nchină
Arzînd proscris pe-un efemer altar.

Să nu mă-ntrebi de ce-ți aduc zăpadă
Cînd păsări dau să vină înapoi,
Rămîi, tăcînd, pe-aceeaşi mică stradă,
Pe care te vegheam sub ger, sub ploi.

Şi nu cumva sărutul să-ți topească
Vreun bulgăre din cei ce ți-i aduc,
Căci ar pieri zăpada omenească
Şi-ar trebui s-o caut de năuc.

Mai bine rîzi la flori, dar ia aminte:
Ele fără omăt azi nici n-ar fi ‒
Trecut, prezent şi ierni, dar şi cuvinte,
Şi-un verde crud născut spre-a ne minți…

(Din volumul “Duminica poemului mut”)


Acele veri minunate


Purtam un pantalon pînă aproape de genunchi.
Cu o mînă în buzunar, în alta ţinînd un măr din care muşcam,
mai dînd cu piciorul unei pietre, mai repezindu-mi părul
într-o parte, mă plimbam pe străzile prafuite ale oraşului.
Văd azi ca şi ieri: aproape după fiecare colţ de casă,
aproape la fiecare intersecţie apărea taică-miu,
parcă era nebun, avea ochii dilataţi, era îmbrăcat în nişte
haine străine, care îi cădeau prost.
E drept că oraşul era mai mult pustiu,
dar el părea că se ascunde de cineva, că e urmărit, avea ochii
dilataţi, se trăgea pe după colţurile de zid ale imobilelor,
mă fluiera şi pe urmă îmi vorbea tainic, uitîndu-se
în dreapta şi în stînga (nu l-aţi cunoscut pe tata,
el care era un om sobru, aproape taciturn, să se comporte
aşa…): “E unul lîngă statuia din centru, stă pe jos
şi construieşte castele din nisip ud, apoi aşează peste ele,
peste toate turnurile şi anexele o cîrpă, o lasă puţin,
apoi scoate un chibrit şi îi dă foc; cîrpa, puţin udă,
începe să ardă, sfîrîie întreaga construcţie din toate
încheieturile, e formidabil, trebuie neapărat să te duci să vezi,
nici nu e departe de aici, dacă sînt vreo o sută de metri,
e formidabil!”.
Băcanul şi meşterul de la magazinul de reparat obiecte
din piele se ţineau după mine la o oarecare distanţă
suportabilă şi îmi făceau semne disperate că nu e aşa,
că ceea ce îmi spune tata s-a petrecut, într-adevăr,
cîndva, demult, a existat acel băiat cîndva,
dar că acum taică-miu bate cîmpii, la figurat, dar şi
la propriu, degeaba. Încercau prin semne disperate să-mi
spună că de fapt taică-miu a şi murit demult
şi că nici eu nu sînt cel care cred eu acuma
că sînt, că în realitate, la această oră eu sînt un om matur,
aflat cine ştie pe unde, desigur, în acelaşi oraş,
dar făcînd cine ştie ce alt lucru decît acela care mi se pare
mie acum că îl fac.

Era o căldură cumplită, stăteam cu toţii în bătaia directă
a soarelui, mai puţin taică-miu, care nu ştiu cum făcea
de se ţinea tot timpul la umbră.
“Mama mă-tii de viaţă!”, am spus, scuipînd zdravăn
în direcţia aprozarului, şi, muşcînd cu sete din măr,
am început să mă îndrept către un lac pe care-l ştiam eu,
în alt cartier, undeva, departe, înspre o pădure.

(Din volumul “Duminica poemului mut”)


Gaia-maţu


Ca un biet aristocrat exilat pe viaţă
în afara bibliotecii lui din lemn de nuc,
întinzi de caimacul dulce al vremurilor apuse
pînă se închide şi ultima crîşmă a visului,
pînă îţi cumperi o pereche de zaruri
şi încerci să treci de porţile sanatoriilor
de reabilitare,
asta în timp ce toamna îţi aruncă frunze
deshidratate în cana cu ceai de tei
şi gunoierul cară fluierînd, în tomberoane,
romane prăfuite, nedeschise vreodată de nimeni.

Se prea poate să umble liliecii apusului
cu picioarele goale prin cenuşa caldă a satelor
părăsite,
se prea poate ca şeful gării, după o sticlă de ţuică,
să viseze femei rătăcite prin vagoane,
dar revoluţiile adevărate se fac tot pe bază de listă,
nimic nu te poate compromite în istorie mai mult
decît un strănut semnificativ la momentul nepotrivit.

Ce să mai inventăm, cînd de mici ne cunoaştem
evoluţia propriilor buzunare?
Adevărurile au rămas suspendate în fiolele mari,
cu formol şi şerpi de rîu,
poştaşul lunecă pe lîngă marile scrisori ale destinului,
vecinii se îmbulzesc, ca întotdeauna,
să culeagă alune de sub şipcile parchetului.
Ne-om tot chibzui putreda avere pînă n-o mai rămîne
nimic, şi atunci abia, la sfîrşit, ne vom da seama
că oligofrenii cu burţile pline ne-au lăsat deschise
robinetele cu zoaie seculare
şi că ultimele dintre toate cîte nu vor avea nevoie
să implore nici o salvare sînt Vacile-Domnului
de prin cimitirele cu intrare liberă.

(Din volumul “Duminica poemului mut”
Autor: Dragoş Niculescu)


În afara soarelui


Era pe vremea cînd, iubind singurătatea,
mă dedicasem cultului propriei personalităţi,
nestînjenind însă pe nimeni.
Într-o zi am întîlnit o fată frumoasă şi singură.
Eram în timpul meu liber, eram în spatele abatorului părăsit,
mai culegeam cîte un melc sau strîngeam rîme în cutituţa
de tablă pentru pescuit, mai căutam cîte o insignă veche,
cîte o piatră cu urme de frunze, din cretacic.
Fata se plimba şi ea singură pe acolo,
probabil nu-i plăcea nici ei soarele,
în zona aceea a oraşului clădirea părăsită a fostului abator
arunca o umbră prelungă şi răcoroasă între anumite ore,
foarte plăcută.
Era într-o rochiţă uşoară, deschisă, avea picioare frumoase,
din cînd în cînd mai călca pe cîte o bucată de geam,
se tot uita în jos şi-şi dădea părul cu mîna într-o parte.
În depărtare se vedea un tractor cu remorcă,
mergea încet pe cîmp, scotea fum şi duduia.
“Ştiţi,” i-am spus, negăsind altceva mai potrivit
în situaţia dată, “nu departe de aici este o groapă de gunoi,
spectacolul este impresionant văzut mai ales de sus,
de pe colina aceea către care se îndreaptă tractorul acela,
nu ştiu ce caută înspre colină, nu e exclus ca şoferul
să fi adormit la volan”.
Fata s-a uitat la mine cu nişte ochi negri, frumoşi,
şi mi-a spus: “Am ştiut că vă întîlnesc,
am ştiut că o să vă plimbaţi şi astăzi pe aici.
Vă sfătuiesc să vă schimbaţi locul, căci nu este bun,
aici au murit animale nevinovate.
Uite, dacă doriţi, ne putem întîlni la mine acasă
sau la dumneavoastră, ne putem plimba prin parc,
pe marginea unui lac. Ce ziceţi?”
“Sînt total de acord cu dumneavoastră”, i-am spus,
“mi-ar face chiar plăcere, deşi aici e linişte şi mai caut şi eu una, alta, aveţi dreptate, te poţi plimba şi în altă parte, or mai fi şi alte locuri umbroase în oraşul ăsta. Locuiţi departe?”
“Nu”, a zis fata, “în cartierul de lîngă şina de cale ferată,
nu e departe de aici. Dacă doriţi, în fiecare după-amiază,
între două şi două şi jumătate, trece cel mai frumos tren,
nu ştiu unde merge, dar văd la geam oameni cu feţe zîmbitoare,
e foarte frumos!”
“Să mergem”, i-am spus, “am să vă conduc pînă acasă
şi pe drum vom mai vorbi de trenuri şi de poduri,
ba poate chiar şi despre vreo pădure, de ce nu,
acolo răcoarea este suverană. Eu, să ştiţi, m-am născut
într-o pădure, am visat marea cu ochii deschişi
toată viaţa şi trăiesc în acest oraş dintr-o eroare
care a durat deja prea mult”.

(Din volumul “Duminica poemului mut”
Autor: Dragoş Niculescu)


Vîrsta de aur


Eram cam slab, curgeau pieile albastre de pe mine,
dar de mic aveam un suflet cald şi prietenos,
datoritǎ cǎruia reuşeam sǎ depǎşesc destul de uşor
momentele dificile, sǎ le învǎlui într-un fel de blazare
timpurie, care îmi dǎdea un farmec aparte.
Oricum, femeile începuserǎ sǎ fie seduse de el,
deşi multe dintre ele credeau cǎ mina asta sobrǎ
este ceva intenţionat, nenatural, un fel de truc erotic,
extrem de ingenios, care dǎdea, neîndoielnic, rezultate bune.
Eu le arǎtam uneori mîinile mele luminoase,
le arǎtam tot ce aveam mai intim şi mai pur
(de obicei mergeam cu aceste cioturi albe de luminǎ,
care îmi ieşeau din mîneca hainei, ascunse în buzunarul
pantalonilor).
Mama şi tatǎl meu, ba chiar toţi unchii şi mǎtuşile mele,
nemaivorbind de bunici, îmi atrǎgeau sever atenţia:
“Nu fi prost, nu-ţi mai arǎta mîinile niciodatǎ,
indiferent de femeia din faţa ta. Pe lumea asta,
dacǎ tu n-ai grijǎ de tine, n-are nimeni, aşa sǎ ştii.
Mai bine apucǎ-te şi mǎnîncǎ şi tu mai mult,
poftim, slǎninǎ cu ceapǎ şi pîine, ia şi un borcan
de dulceaţǎ, nu vezi, curg pieile albastre de pe tine,
cu cine dracu’ oi fi semǎnînd, nu ştiu”.
Nu vroiam sǎ-i supǎr, mi-ar fi fost peste puteri,
aveam un suflet de aur, dar insuficient de cǎlit
în focurile vieţii, şi nici nu ştiam cît mai au de trǎit,
îmi dǎdeam seama cǎ orice clipǎ e preţioasǎ.

Pe vremea aceea mǎ distram şi eu cum puteam,
mai mergeam uneori la cinematograf ‒ îmi plǎceau
teribil western-urile, şi, cînd se terminau şi ieşeam afarǎ,
de obicei nǎştea un cal pe marginea trotuarului, sau vomita
peliculǎ color de 35 de milimetri, nu-mi dǎdeam prea bine seama,
de obicei era înspre un amurg tîrziu, faţa mea cǎpǎta luciri
argintii şi cîte o vînzǎtoare de seminţe adormea cu cornetul
în mînǎ, la o palmǎ deasupra pǎmîntului,
cu figura din ce în ce mai suptǎ şi mai palidǎ,
aproape cuvioasǎ.

(Din volumul “Duminica poemului mut”
Autor: Dragoş Niculescu)


Oarba nevoie


Praştia luminii şuieră prin vreme
ca un corb de sticlă beat şi fără sens,
din potop şi milă se mai nasc poeme,
sub un glob de ceară rînced şi imens.

Ultima flaşnetă cîntă a speranţă,
turnuri vechi de apă plîng sentimental,
nu mai e nici lapte, nici iaurt sub clanţă,
Moş Crăciun, o vreme, cică e-n spital.

Noi vom fi aceia fără de prihană,
cînd nebunii, greieri vor mînca pe străzi,
şi, cu foi de varză puse peste rană,
vom dormi pe zestrea tainică din lăzi.

O nevoie oarbă curge peste case,
lung e timpul nopţii cînd te scalzi în var,
sîntem la origini trunchiuri sănătoase,
putrezind în ceaţa unui timp bizar.

Mai vegheam cu rîndul, se schimbau istorii,
tot cei buni, desigur, se-ascundeau în fîn,
căci cei răi şi-atuncea beau din guşa ciorii
şi-adormeau prin şanţuri fără de stăpîn.

Le-am lăsat în urmă... La oraş, la poartă,
azi primim cu steaguri porcii seculari,
şi-aşteptînd să vină ne mai trece-o soartă,
ne mai trece-un fluier noaptea de pîndari.

Dă-ne, Doamne, şansa unui val de mare,
noi cu peştii lumii să o luăm înot,
şi-ntr-un dans al apei, pe sub felinare,
să-i redăm durerii sfîntul antidot.

Azi, doar vulpi cu ochiul cel de sticlă chioară
ne mai vînd pe cîmpuri mierea din poveşti;
să-nfiinţăm, idilic, cîte-un drum şi-o moară,
şi, cînd nu-i făină, să bem vin din ceşti.


(Din volumul “Duminica poemului mut”)


RǍMǍŞAG


Doar ştiţi cǎ-n urbea noastrǎ sînt cel ce vinde fluturi
şi-mparte blînd norocul purtînd mǎnuşi şi frac,
în timp ce rǎposaţii sǎraci sînt luaţi la şuturi,
în timp ce mic-burghezii rod la covrigi cu mac.

Mǎ spovedesc cînd popa nu mai viseazǎ dame,
sparg uşa fericirii cu praf de puşcǎ vechi,
parcǎ deprind nǎscutul din preafrumoase mame,
care se pierd prin lanuri de grîu perechi, perechi.

Şi toate-acestea fiindcǎ se-ntîmplǎ sǎ mai intre
cu ciocu-n pînza lumii vreun corb sentimental,
cu ceai de anghinare sǎ se panseze-n vintre
vreun decǎzut de înger pe-un pat alb de spital.

Doar Dumnezeu, sǎracul, mai dǎ în cartea vieţii,
pe-aici cei sinceri umblǎ cu chinta micǎ-n bǎţ,
se-mpuşcǎ raza lunii în faptul dimineţii,
din cîrciumǎ, nici caii de la tramvai n-au hǎţ.

Mai adunaţi în pungǎ polenul nemuririi,
cǎci nu se ştie mîine ce va mai fi şi cum,
mai daţi un ban ‒ pe cuie încǎ mai stau fachirii
şi-autostop mai face cîte-o fantomǎ-n drum.

Cînd dau şi eu sǎ fluier pocneşte fericirea,
şi, înjurînd de mamǎ, plec ca sǎ spǎl statui,
dar cînd ajung acolo, ce mare mi-e uimirea:
cicǎ e-n “fǎrǎ platǎ”, şi azi statuia nu-i.

Hei, tu, care pe pîine întinzi untura milei,
tu, osul cel molatec al vreunui zavergiu,
cǎ-i roz-muştar sau galben, pe şobolanul zilei
pune pariu, cǎ altfel, nu ieşi din iarnǎ viu.


(din volumul “Duminica poemului mut”
Autor: Dragoş Niculescu)

PROASPÃ​​​​​​​TA NINSOARE

Te iubesc, cînd ninge, ca pe-o înserare,
Te iubesc, cînd ninge, ca un om de nea,
Plouã pe noi fulgii ca-ntr-o sãrbãtoare
Şi lumina iernii cade dintr-o stea.

Ninge fãrã grabã, cu rãbdarea ceţii,
Parcã alb pãmîntul vrea sã fie-n veci
Pentru noi, strãjerii preacinstiţi ai vieţii,
Care-o sã ne facem prin omãt poteci.

Te-a adus ninsoarea fãrã nici o veste,
Te-ai întors cu fulgii ca de nicãieri,
Tu, durere veche, greaua mea poveste,
Adormitã-n şoapta marilor tãceri.

Poate cã ne ninge peste amintire,
Poate cã ne ninge ca de început,
Poate cã se-aşeazã ca pentru-o zidire,
Într-un vast imperiu, alb, curat şi mut.

O sã ne tot poarte sãnii îmblãnite,
Cai vor scoate aburi calzi printre nãmeţi,
Şi-or mai fi colibe, poate, pãrãsite,
Pînã-n faptul unei albe dimineţi.

Sub covorul iernii, un oraş apatic
Vom lãsa în urmã fãrã de regret,
Ca pe-un zbor al spaimei, frînt şi singuratic,
Ca pe-o rãstignire albã, de concret.

O sã-ţi scriu pe-un bulgãr cã mi-ai fost departe,
O s-aprind cald focul, eu, care sînt frig,
O sã-mi spui cã viaţa nu e totuşi moarte,
O sã-ţi spun: “Şi-acuma eu de fapt te strig...”.

Şi apoi va ninge, şi va ninge iarã,
Ca un semn de bine, rece, ne-nceput
Peste o uriaşã, hibernalã garã,
Unde prima oarã ne-am fi cunoscut.

M-ai durut o vreme, pe-un uscat de lume,
Azi te iert cu albul care cade blînd,
Nu mai e nevoie nici sã-ţi spun pe nume,
Cãci te chem cu fulgii, te sãrut tãcînd.

(Dim volumul "Duminica poemului mut"
Autor: Dragoş Niculescu)

Fotografiile lui Dragos Niculescu

  • Adăugare fotografii
  • Vizualizează Tot

Panou de comentarii (3 comentarii)

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Dialoguri culturale !

Alătură-te reţelei Dialoguri culturale

La 2:48pm on Octombrie 14, 2017, Ileana P. Bâldea i-a dăruit utilizatorului Dragos Niculescu un cadou...
Cadou
La mulți ani!
La 10:11pm în Ianuarie 5, 2017, Dragos Niculescu a spus...

Multumesc pentru primire !

La 8:47pm on Ianuarie 05, 2017, ileana popescu bâldea i-a dăruit utilizatorului Dragos Niculescu un cadou...
Cadou
Bine ați venit!

Dragos Niculescu's Blog

Economie la lumină*

Postat în Mai 14, 2017 la 1:00am 2 Comentarii

Nu se logodeşte nimeni cu timpul

fără să nu-i ceară voie gîndacului de bucătărie,

nu-şi cumpără nimeni pistol pentru o sinucidere eroică

fără să nu-şi lase patul făcut în cele mai bune condiţii,

e o regulă în toate,

omenirea înaintează în baza unor principii verificate.

Cu mîinile înfundate-n buzunare pînă la cele mai adînci

boabe de grîu ale copilăriei,

nebunii superbelor deziluzii fluieră la vagoanele marfare

în care nasc ultimele slujnice ale… Continuare

Colindătorul*

Postat în Aprilie 30, 2017 la 10:00pm 6 Comentarii

Sînt cel ce vă urează-o zi mai bună,

În viaţa asta searbădă şi grea,

Şi care îşi doreşte să vă spună

Că încă mai e loc şi de-altceva.

Nu mă cunoaşteti, nu mă ştiţi pe nume,

Domiciliez acolo pe-unde trec,

Dar, totuşi, am şi eu un rost pe lume,

Să vă colind puţin şi-apoi să plec.

Sînt lipsuri, mai apar chiar şi dezastre,

În lumea tristă, plină de nevoi,

Eu însă cred în apa mării-albastre

Şi mă-nfăşor într-o perdea de ploi.

Nu…

Continuare

Băiatul cu pălărie verde*

Postat în Aprilie 29, 2017 la 1:00pm 6 Comentarii

Nu mă întreba de ce în unele zile înnorate,

băiatul cu pălărie verde aşteaptă în zadar lîngă

chioşcul de ziare, şi apoi pleacă întristat.

În acest oraş din ce în ce mai singur,

în care zidurile caselor păstrează nealterată

dulceaţa vechilor patimi boiereşti,

eu nu cunosc decît spaima dinaintea zorilor de zi,

ultimul drum, şăgalnic, al trăsurii cu domnişoara

mută, mîna ei albă, purtătoare de evantai,

sprijinită pe rama ferestrei şi zîmbetul…

Continuare

Să nu te miri

Postat în Aprilie 28, 2017 la 5:30pm 4 Comentarii

Să nu te miri dacă într-o bună zi ne-am întîlni

absolut întîmplător.

Din punctul meu de vedere, oraşul este tot mai

liniştit, oamenii s-au dezobişnuit să mai iasă,

stau mai mult înăuntru, la lumina blîndă a răcoroaselor

interioare, pe străzi odihnesc aceleaşi mari şi vechi

şifoniere de lemn, cu uşile veşnic deschise,

abia cîte un cal dacă mai poartă în spinare vreun tătar

cu arc şi paloş, îmbrăcat în blană de şobolan sălbatic,

ieşit la aer din…

Continuare
 
 
 

Despre

Ileana P. Bâldea a creat această reţea Ning.

Colectivul de redacție

Redactor-sef: Ileana Popescu Bâldea

Redactori: Veronica Pavel Lerner, Teodor Dume, Nadia Pădure,Anica Andrei Fraschini, Enea Gela, Violeta Mirela Deminescu, Ottilia Ardeleanu, Loredana Știrbu, Aurora Luchian, Agafia Drăgan, Costin Tănăsescu, Tudor Calotescu, Dan Tipuriță,Simion Cosmescu

Membru de onoare: Relu Coțofană

Pian și alte coarde...

Tableta zilei

„Lumea-i visul sufletului nostru.”                                                      Mihai Eminescu

http://junimeadigitala.ning.com/group/tableta-zilei/forum/topics/ce-este-lumea

                   

Medalion literar

CV-Maria Giurgiu
Publicat de giurgiumaria î

Născută pe 1 noiembrie 1960 în comuna Izvoru, județul Argeș. De origine din comuna Uda, județul Argeș. Sunt, fiica cea mai mare dintr-o familie de la țară cu patru copii. Am urmat cursurile școlii generale, din satul Săliștea, comuna Uda; Am urmat cursurile unui liceu teoretic profil umanist- limbi străine în orașul Pitești. După terminarea școlii și după căsătorie, am început să lucrez în uzină, în urma unor examene de diferențe în profilul industrial. Pe parcurs am făcut cursuri de specializare în profilul meu de lucru. Literatura și istoria, au constituit întotdeauna o pasiune și un hobby pentru mine. După ce m-am căsătorit, soțul fiind cadru M.A.N. am locuit în Câmpina, apoi în Constanța alți câțiva ani, după care m-am mutat la Târgoviște unde m-am stabilit cu familia și am continuat să lucrez într-o unitate a M.A.N. 
http://junimeadigitala.ning.com/group/medalion-literar/forum/topics/cv-maria-giurgiu

traduceri...

Arcul şi lira (El arco y la lira)
Postat de Ioana Haitchi în Noiembrie 8, 2017
Poezia este cunoaștere, salvare, putere, abandon. Operaţiune capabilă de-a schimba lumea, activitatea poetică este revoluționară prin natura ei; exercițiu spiritual – metodă de eliberare interioară. Poezia dezvăluie această lume; creează o alta. Pâinea celor aleşi; al naibii aliment. Izolare; unire. Invitație la călătorie; întoarcere la patria-mamă. Inspirație, respiratie, exerciţii fizice. Rugăciunea vidului, dialogul cu absenţa: plictiseala, chinul și disperarea le hrănesc. Rugăciune, litanie, epifanie, prezență. Exorcism, incantație, magie. Sublimarea, compensarea, condensarea inconștientului. Expresie istorică de rase, națiuni, clase. Neagă istoria: în sinele ei sunt rezolvate toate obiectivele conflictuale și omul dobândește în sfârşit conștiința de a fi ceva mai mult decât tranzit. Experiență, sentimente, emoție, intuiție, gândire, nedirijate. uman. continuare...http://junimeadigitala.ning.com/profiles/blogs/arcul-i-lira-el-arco-y-la-lira

Articole

Mihai Beniuc - 110 ani de la naştere Publicat de Florin T. Roman în Noiembrie 16, 2017 la 3:13pm în ARTICOLE

„Mihai Beniuc e lemnul din grindă pe care atârnă secera, fierul spălat în sângele grâului şi încovoiat ca spinarea ţăranului aducând pâine, mânerul plin de răni deschise, zimţii, văile prin care sudoarea curge în pământ, în netimpul din trupul pământului, înviindu-i ierburile, semănându-i fluturi pe comori şi perechi de mărgăritare peste căţelul ce latră miezul nopţii şi stă cu labele suite pe blesteme şi nădejdi”, scria undeva Fănuş Neagu, prieten al poetului. În calitate de concitadin al său mă simt obligat să reamintesc, la ceas comemorativ, noilor generaţii şi nu numai, cine a fost şi mai ales ce a scris acest poet pe nedrept uitat. continuare...http://junimeadigitala.ning.com/forum/topics/mihai-beniuc-110-ani-de-la-na-tere

Starea literaturii moderne, un sondaj SAGA - Israel Postat de adrian grauenfels în Noiembrie 7, 2017 Controversatul (şi totodată excelentul) film israelian Foxtrot trage un imens semnal de alarmă: existenţialismul, consumismul, irealitatea vieţii moderne ne fac să nu ne mai vedem pe noi înşine. În fiecare secvenţă, personajele sunt afectate de starea de "postmodern" consensuală şi în toate situaţiile inspirate din realul israelian găsim anomalii, absurd, dezumanizare şi abandon. Cultura, deciziile, arta şi estetica nu mai aparţin individului ci sunt dictate de forţele telurice ale erei informaţionale. Care influenţează mai ales pe cei care nu stăpânesc la perfecţie limba nativilor. continuare...http://junimeadigitala.ning.com/profiles/blogs/starea-literaturii-moderne-un-sondaj-saga-israel?xg_source=activity

100 de ani de la catastrofa din Octombrie 1917 Publicat de adrian grauenfels în Noiembrie 1, 2017

Pentru noi toţi cei născuţi în zorii comunismului, data de 7 Noiembrie 1917 are un răsunet deosebit. Era momentul când poporul, bolşevicii, mujicii şi oprimaţii conduşi de Lenin au preluat puterea instaurând în Rusia o nouă eră, o nouă ideologie, de fapt o monstruoasă anomalie socială - comunismul. Filosofia marxistă a "dictaturii proletariatului" a fost impusă cu armele de Gărzile Roşii care prin insurecţie au lichidat guvernul provizoriu alcătuit după abdicarea ţarului Nikolai II. Lenin, Trotzki şi din 1922 Stalin, croiesc o nouă istorie care va costa viaţa şi va schimba destinul milioanelor de oameni din trei continente. continuare...http://junimeadigitala.ning.com/forum/topics/100-de-ani-de-la-catastrofa-din-octombrie-1917

Caligrafii

Nevoia de noi...(amintiri de la lansarea volumului colectiv "Jurnalul unui câmp de aripi" - Daniela Toma)
Publicat de ileana popescu bâldea
în Noiembrie 5, 2017
Da! avem nevoie de noi. într-o lume care ne alienează tot mai mult. și nu știu dacă este vina ei sau a aerului de deasupra. sigur, însă, cineva cerne șansele de a trăi normal. când voi întâlni energia aceea, dacă o voi întâlni vreodată, o voi examina pe toate fețele sau firele care ne despletesc firescul. și, poate, astfel voi înțelege, pentru o altă viață de om sau fluture, unde se află echilibrul fără de care suntem mai ușori decât o frunză…
continuare...http://junimeadigitala.ning.com/group/caligrafii/forum/topics/nevoia-de-noi

Stre-suri...

Între G și H... Publicat de Anica Andrei Fraschini în Noiembrie 2, 2017 

Nu, nu e vorba de punctul G, ci de rețeaua internet... Pentru că mă mișc doi centimetri cu telefonul mai spre dreapta-stânga, dispare G, apare H, dar cel mai grav e când se încăpățânează un E penibil... Sau de rețele, în "G"neral... De plase, de păcăleli, de ițe... Iglițe... De chef și platitudine, de extaz și starea de nimic. De hipotalamus e vorba. Măria-Sa. Mă ia cu câte o sfârșeală, de nu-mi vine să cred. Mă irită tot. Și nici că aș vrea altceva. Nu! Se strânge lumea într-un polonic și sunt, și eu, pe-acolo, să mă întreb ce caut. Nimic. Un hipotalamus destabilizat, pipernicit, anemic, anti-anatomic. Nici măcar o părere, niciun sentiment, doar iritare, cu lipsă de respect. Cu lipsă de orice, altceva. Hormonal - da, ah!, intervine "H"-ul - poate părea corect: o muiere ce glisează în viteză, spre vârsta a treia. Sau o fi vreo înălțare? Că "trei" e mai sus decât "unu"... continuare...http://junimeadigitala.ning.com/group/stresuri/forum/topics/ntre-g-i-h

Fapt divers Publicat de ileana popescu bâldea în Septembrie 24, 2017

Citesc multe poeme. De foarte mulți ani. Doar cine nu citește - și își clădește "opera" pe imaginile și metaforele altora - nu realizează cât de ușor pot fi descoperiți de cei din ale căror texte se inspiră. Apoi, împăunați și bazându-se pe numărul aprecierilor acelora care citesc din doi în doi, încearcă să se "ridice" pe vârfuri, din nefericire, doar de nisip. Ce cred ei despre ei nu contează, dar este important pentru mentalul colectiv care-și construiește false valori pentru ca apoi să se raporteze la ele. Și, până la urmă, este dreptul fiecăruia să aleagă ce-i place, dar dreptul de a fi corect cu cititorul este doar al autorului. continuare...http://junimeadigitala.ning.com/group/stresuri/forum/topics/fapt-divers

Note

Creat de Ileana P. Bâldea Sep 12, 2009 at 2:59pm. Actualizat ultima dată de Ileana P. Bâldea Apr 21, 2014.

Dialoguri culturale este o reţea socială

© 2017   Created by Ileana P. Bâldea.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor