INTRODUCERE ÎN STUDIUL ICONOLOGIEI CA ȘTIINȚĂ A IMAGINILOR IMAGINII IMAGINATE

INTRODUCERE ÎN STUDIUL ICONOLOGIEI CA ȘTIINȚĂ A IMAGINILOR IMAGINII IMAGINATE

Motto: ”Supremul şi sensibilul aparat al iconologiei este intuiţia sintetică; ea este rodul metodologic al erudiţiei active care fertilizează ogorul imaginaţiei investigatoare.” (Erwin Panofsky)

Cuvinte cheie: iconologie, imagine, studii, reprezentări, atribute

1. Lumea ca început în imaginea reală a existenței omenirii

Toate științele sunt un rezultat al gândirii profunde a omului, sunt creații materializate ale unor fapte, ale unor imagini fiinduale ale puterii intelectuale, ale desăvârșirii unor înțelepciuni marcate prin naștere omului dat să le expună. Ne naștem din nașterea unei taine nedeslușite și încă misterioase, ne întrebăm de multe ori de unde atâta imaginație în gândirea noastră, de unde atâta profunzime la unii și tot atâta superficialitate la alții. Științele sunt idei parțial materializate în disciplinele care însumează faptul real sau ireal teorie a putinței realizării practice în viziunea umană elevată. Științele expun acordul materializării imaginii imaginate în imagini fiinduale sau, mai bine spus, ajută lumea să înțeleagă scopul studierii faptului imaginat. Iconologia este o știință care a primit acest drept tocmai pentru a face cunoscut statutul ei autorizat de studiu a ”atributelor caracteristice diferitelor personaje din mitologie”, iar ca disciplină ”interpretează reprezentările acestora în artele plastice” (DUILR, 2010:112, vol.5). Iconologia materializează imaginea ideii artă precum: literatura, sculptura, pictura, muzica și chiar în religie. Nu am spus artă pentru știința religiei pentru că acest domeniu de cercetare nu a reprezentat ca studiu arta, căutarea și cunoașterea în religie sunt întrepătrunderi de motive, de existențe adevărate: ”Una din cele mai vechi învățături religioase spune: Cel care a devenit mai mulți va deveni unul din nou” (Haisch, 2015:24).
Iconologia studiază imaginea din mitologie, o analizează, cercetând formele care au dus omul la observarea acelei imagini și la mijloacele de considerare a acelei imagini ca reale în imaginația omului. Iconologul pătrunde în încercarea cercetării psihologice a omului timpului, studiind și observând cunoașterea curativă a atributelor respectivelor personaje pe care le-a făcut prezente în viața acelui timp istoric, trăiri reale într-un univers mitic. De multe ori, ceea ce s-a spus că este mitologie, s-a dovedit să fie întâmplări reale cu personaje reale (amintim, evenimentele istorice și personajele din poemul anglo – saxon Beowulf, a cărui acțiune s-a întâmplat în Danemarca și a fost considerat până acum o sută de ani, un basm). Nu este doar o observație, ci un fapt pe care vom încerca, pe parcursul lucrării, prin exemple, urmare a unor cercetări și răspunsuri științifice, până la momentul scrierii acestei lucrări, să demonstrăm adevărul, acolo unde a fost posibil, despre ceea ce poate fi considerat fapt real istoric și fapt ireal mitologic.
Iconologia studiază atributele unor personaje mitologice sau, am continua cu una dintre observațiile cercetărilor noastre, biblice. Mai bine spus, reprezentările acestor personaje imaginate în artă. Imaginația omului este atât de bogată în imagini, încât, de foarte puține ori, istoria a rămas văduvită de reprezentări. În comparație cu reprezentările mitologice, care sunt salturi ale stărilor omului în timp asupra mișcărilor universului, reprezentările biblice sunt reale, calitățile personajelor biblice sunt revărsări ale unor învățături și mărturii ale Universul unor oameni care au trăit în acele timpuri în prezența făpturilor reprezentate în artă, nicidecum create în literatură, pictură, sculptură. Este foarte adevărat că despre aceste realități biblice se ocupă iconografia, dar limita iconografiei dă posibilitatea iconologiei să interpreteze și să conducă la anumite rezultate cercetarea reprezentărilor biblice. În comparație cu prezentarea atributelor mitologice, care sunt parte fantastice și fabuloase, atributele reprezentărilor biblice sunt reale pentru că acele personaje au avut viață reală, au trăit în comunități omenești, s-au manifestat voit în toate activitățile comunității, s-au înrudit real și au avut urmași și prieteni mărturisitori. Despre toate acestea, multe științe au vorbit și multe au încheiat afirmativ cercetările în ceea ce privește fenomenul real al timpului istoric biblic. În artă, personajele mitologice au fost numite reprezentări în pictură, sculptură, literatură, muzică, în arta religioasă, aceste reprezentări s-au numit icoane, scene biblice, iar știința care studiază reprezentarea icoanelor se numește iconografie și este o știință fundamentală în redarea trăsăturilor personajelor biblice:
”La început a fost Cuvântul,/ la dreapta Ta ca să stea./ La început a fost Cuvântul./ Dat Tu mi-ai dat mie fântâna lui rea,/ și Cuvântul a fost pierzania mea./ De atunci aș tot bea,/ nu mă mai satură nicio cișmea,/ nu-mi mai tihnește pământul,/ mă spânzur de fiece stea/ și ne-ncetat îmi scormon mormântul/ c-un vârf otrăvită de nuia” (Gyr, 2016:150).
Literatura s-a numit religioasă, în cazul reprezentării scrise a personajelor biblice și a faptelor lor și mitologică, în cazul descrierii acțiunii imaginate a personajelor mitice. Lumea celor două literaturi diferă atât prin relatare, cât și prin motivarea atributelor personajelor. Reprezentările mitologice sunt ireale nu ca imagini, pentru că mintea omului creează fapte și personaje fabuloase pe care le poate dovedi halucinant ca apariții, ci ca atribute, un motiv în plus față de care, diverse grupuri de intelectuali, pentru că aceștia sunt cei care înaintează teoriile după care mulțimea naivă își croiește un plan al vieții, dezvoltă mentalități, dorințe ale trăirilor telurice. Să prezentăm atributele unui balaur, din mitologie, personaj care va apărea și în literatura populară, reprezentativ în basme, ca un personaj dezagreabil, atât prin înfățișare, cât și prin caracteristici. De multe ori, ne-am întrebat, de unde această reprezentare atât de comună lumii Pământului, ce imagini ale imaginației au marcat existența umană, încât această creatură a fost imaginată de om sub forma atât de binecunoscută reprezentată în toate culturile popoarelor lumii. Reprezentările nu vin din ireal, cel mult, ele provin din amintiri ale parcursului energetic al creierului, din toate conexiunile acestuia cu Universul. Reprezentările sunt, unele comune întregii populații a globului pământesc, altele particulare, pe diferite regiuni ale Pământului la care, în reprezentarea lor, participă mediul, natura și efectele ei. Reprezentările sunt rezultate ale unor imagini trăite de om în timpul său istoric. La aceste reprezentări, a intervenit particularul, un sens al sinelui, dorit de omul creator pentru a sensibiliza contemplatorul, care a creat un nou mesaj reprezentării sale artistice, concepându-l după toate impresiile produse minții de acel personaj, biblic sau mitic. Sinele apare numai în reprezentarea mitologică, nu și în cea biblică, pentru că acolo este o realitate a reprezentării, nicidecum un fenomen. Susținem faptul că în ambele cazuri, mai mult în reprezentările religioase, unde s-au păstrat mărturii din faptele reale existențiale ale acelor personaje, că ele au fost doar pictate artistic din cunoaștere, căutându-se o redare fidelă a realității. Nu putem spune cu tărie că nu au existat pe Pământ, în timpul istoric al evoluției și dezvoltării civilizației omenești și unele entități mitologice însă mintea umană s-ar fi putut să modifice reprezentarea și să creeze noi atribute. Ar fi o ignorare a științelor, a anticipației, în special, a ceea ce în timp arheologia, istoria, antropologia, geologia și toate științele la un loc au descoperit, scoțând la lumină adevăruri, realități despre care se credea că aparțin imaginației omului. Este foarte adevărat că omul trăiește din imaginile reale ale propriei imaginații, entități care s-au transmis genetic în toată evoluția lui pentru că singurul organ care a înmagazinat cunoștințe vizuale și auditive a fost creierul. El a dat posibilitatea diferențierii omului în elevat și profan. Profanul s-a manifestat și în evoluția tehnicistului, tehnica definită ca forță superioară a dezvoltării lui ca entitate folositoare de bunuri i-a încetinit posibilitățile cunoașterii în domeniul umanului. Tehnicistul s-a rezumat principiului trăiesc să am și să beneficiez material, nu și spiritual, de puterea mecanicii, a forțelor dominatoare a fizicii. Însă, nu tot un mare fizician a dat formula existenței entității superioare, demonstrând că suntem o falsă întruchipare a unei imagini imaginate? Einstein este omul creat de Dumnezeu într-o epocă grea a materialismului demonic. Toate au fost bune pentru om, pentru evoluția și dezvoltarea lui armonioasă. Ceea ce știm acum este de când Pământul, pentru că omul, spun oamenii de știință în domeniu, ar fi a șaptea măsură fiinduală ca fapt existențial al Pământului, o entitate ce a trecut prin mai multe faze de evoluție până s-a coalizat, determinându-se în două entități distincte: bărbat și femeie, creații speciale, superioare, după un plan minuțios de făurire, o elaborare deosebit de ingenioasă, asemănătoare perfecțiunii. Cine a putut să creeze perfecțiunea, cine a stăpânit și stăpânește ștințele, înțelepciunea superioară a exprimării cuvântului din idei, acea materializare a imaginației în imagini. Dumnezeu este totul, vrem nu vrem, creația omului aparține unui creator așa cum tot ceea ce vedem pe Pământ și în Univers își au un rost bine identificat și folositor nouă, creației supreme a Universului. De multe ori, ne întrebăm, aceia care ne aplecăm spre explicarea unor fenomene: de unde există puterea creierului în a explica și demonstra eficacitatea lucrului și de unde puterea noastră de a materializa teoriile în forme existențiale. Cunoaștem cu toții, că de-a lungul evoluției elevate a omului s-au emis ipoteze, teorii privitoare unor existențe idealizate, iar acestea, la timpul când rândul le-a sosit, au fost demonstrate și arătate lumii neîncrezătoare ca fiind adevărate, materializate și funcționabile activităților noastre de fiecare zi: ”Dacă presupunem că legile fizicii corespund unor idei divine, putem să definim regulile jocului creației, dar nu creația în sine. Legile fizicii, ideile divine trebuie să acționeze asupra a ceva pentru a face lucrurile să se petreacă.” (Haisch, 2015:129)

2. Iconologia, știință a reprezentărilor mitologice, dar și a atributelor biblice în artă

În studiul creațiilor artistice definite ca mitice, iconologia trebuie să observe de la început o diferențiere a trăirilor pe care le are un creator de artă mitică în comparație cu trăirile profunde mărturisirii și cunoașterii personajelor biblice ale unui creator de icoane, trăiri pe care le susține prin înșiși reprezentările imaginilor. O icoană, o sculptură care reprezintă un personaj biblic are o cu totul altă însemnătate în viața omului în comparație cu o pictură sau o sculptură care reprezintă un personaj din mitologie. Contemplarea este o cu totul altă stare de fapt a omului și diferă de la reprezentarea biblică, de la care omul, care nu este un simplu admirator, așteaptă primirea, dorește întâlnirea în taina mărturisirii față de reprezentarea mitologică, care este o expunere, o încercare de descifrare a unor atribute ale acelui personaj care, de ce să nu spunem că în timpurile istorice ale evoluției omului personajul mitic respectiv a reprezentat ceva de la care contemplatorul aștepta o rezolvare, o schimbare a vieții lui în bine însă nu era o mărturisire pentru că niciunul dintre cei care se rugau unor astfel de reprezentări nu îi văzuse vreodată și nici nu auzise dintre strămoșii lor că ar fi petrecut vreun timp cu acele personaje. Putem spune însă că nu avem siguranța inexistenței acestor personaje mitologice, cercetările în domeniul mitologiei tot au descoperit cu ajutorul săpăturilor arheologice, a comparațiilor antropologice entități despre care vom discuta în paginile care urmează acestei lucrări. Cu siguranță, aceste reprezentări exprimate în creațiile artistice au fost studiate, cercetate și interpretare, iar atributele acelor personaje au fost și încă vor mai fi comparate cu atributele altor personaje, cercetate științific, la care se vor adăuga mărturii prin citare din creațiile literare, din studiile și cercetările efectuate de către oamenii de știință în domeniu. Lucrarea de față a necesitat un mare număr de abordări din lucrări care fac obiectul de studiu al disciplinei iconologie însă nu i s-a diminuat cu nimic statutul de știință.
Reprezentările din mitologie în pictură, sculptură și literatură au avut un motiv în plus să fie comparate cu reprezentări asemănătoare din alte culturi ale lumii, căutându-se scopul impunerii acelei reprezentări în viața comunităților, a omului unui timp istoric trecut, apoi rezultatele și nevoile cultului pentru reprezentarea respectivă și descrierea atributelor acestora care s-au definit spre a fi particulare și cu un rost ritualic energetic spiritual. Să observăm trupul omului, o creație perfectă a vieții și nimeni nu se poate îndoi de omul născut ca entitate în deplină evoluție și dezvoltare faptică materială și spirituală. Omul este o entitate însă el se prezintă ”ca un sistem care trădează asemănări cu celelalte viețuitoare ale regnului animal”, spune în cartea sa de studii, ”Un portret al omului”, mitropolitul de Pentapole, Nectarie din Eghina, considerând că ”dacă e cercetat din perspectiva elementelor care-l alcătuiesc, a dezvoltării și evoluției sale, …diferă de acestea într-o mare măsură”, însă, dacă cercetătorul va studia omul ”din perspectiva firii sale, pentru că, în timp ce corpurile tuturor animalelor sunt în armonie cu firea lor, numai trupul omului pare a fi plăsmuit pentru o altă lume, pentru un alt loc în care ar trebui să se sălășluiască” (Nectarie, 2015:24). Observația de mai sus a distinsului om de cultură, mitropolitul Nectarie nu oprește cu nimic în studiile sale cercetările în domeniul dezvoltării și evoluției omului. El face remarci pertinente, scrie și dovedește științific că omul este o entitate specială aflată în dezvoltare și evoluție fiinduală, legată material de teluricul ale cărui elemente chimice se găsesc în trupul uman și spiritual prin eul cosmic prin care se leagă de Universul care îi dă inspirația și dreptul de a decide. Atât reprezentă rile mitologice, cât și cele biblice, pornind de la cele mai vechi reprezentări ale zeilor cu chip omenesc și până la prima zi a mileniului unu, când s-a născut Iisus Hristos, omul s-a dovedit a avea o imaginație a imaginilor fascinantă și reală. De ce reală? Pentru că nimic nu se poate crea din nimic. Însă, acest adverb de negație a fost creat în mintea omului și cercetat de lingviști în toate vocabularele și gramaticile lumii pentru demonstra că lumea nu a fost plăsmuită din nimic, ci după norme superior gândite pentru a aduce pe Pământ, atâta timp cât i se va permite să-l locuiască, cuvântul din idee.
Statuile care reprezintă personajul Zeus sunt impozante, grandioase prin formă, constituție viguroasă. Sunt reprezentări care inspiră foarte multă încredere, stăpân al tuturora și a toate, reale sau ireale ca elemente create sau necreate. Această putere pe care grecii antici o atribuiau zeului lor suprem, Zeus, va fi preluată și modelată unei moralități evreiești, reale însă, precum Yehova, Marele Dumnezeu, iar după anul I al tuturor creștinilor. Allah este un alt nume dat lui Dumnezeu de către musulmani, care dezvoltă un cult impus de Coran, cartea de căpătâi a acestora și a învățăturilor lui Mahomed. La creștini, Iisus Hristos nu este un simplu profet, ci însăși reprezentarea umană a lui Dumnezeu. Niciun creștin nu contestă acest fapt însă necreștinii, ateiștii, și, aici, nu aș exemplifica musulmanii pentru că ei îl descriu pe Hristos în măsura cunoașterii vieții lui, minunile Fiului divin nu sunt cunoscute și nici recunoscute pentru că puterea religiei musulmane și-a pus amprenta peste întreaga populație a Arabiei și, nu numai. Este alegerea fiecărui om al planetei să își recunoască elementul energetic spiritual care îl reprezintă. Acest fapt își spune cuvântul în toată evoluția noastră spirituală. Câți dintre musulmani nu au trecut la creștinism, neadmițând bigamia ca formă de conviețuire și s-au regăsit în religia și în tradiția creștină sau câți dintre creștini nu au trecut la mahommedanism, regăsindu-și voința sexuală de conviețuire. Schimburile acestea s-au regăsit și la creștini și întâlnim treceri de la catolicism la ortodoxism sau invers, sau recunoașterea altor religii față de cea în care s-au născut: vedică, cu elementele ierarhice ale sistemului de caste, budismul, confucianismul care a inflențat dezvoltarea Chinei ca stat unitar, centralizat apoi am mai putea aminti shinotismul care a consolidat pretenția împăraților japonezi de a fi descendenții zeului soare și, nu în ultimul rând, hinduismul. Potrivit caracterelor acestora, comunități și oameni ai Pământului s-au apropiat și s-au regăsit spiritualicește în învățăturile religiei pe care au simțit-o apropiată conștiinței lor. Față de aceasta nimeni nu are dreptul să interzică decizia în credință, sporul spiritual al dezvoltării și evoluției armonioase a omului în tot timpul vieții lui. Este un drept al fiecăruia să creadă în ceea ce mintea lui a înțeles că îi poate fi călăuză evoluției sale sociale. De asemenea, este în puterea preoților fiecărei religii ca în mod pașnic, convingător să își atragă adepții, nu prin corupție, ci prin puterea adevărului, fără constrângere, ca vajnici mărturisitori. Lumea are în structura sa spirituală convingerea, dar și puterea de adaptare de la o situație la alta dacă nu este suficient de pregătită intelectual. Cel mai ușor, în plasa ademenitorilor cad naivii, profanii, nevoiașii în dorința de a scăpa de grija zilei de mâine, de foamea ucigătoare și de toată căderea morală în care este supus individul decăzut social. Câte reprezentări are omul care cerșește în artă, care se umilește în fața semenilor lui pentru un minim material și pe care îl întâlnim în toate artele, în pictură, literatură, în sculptură, în muzică, teatru și observăm că toate aceste arte umaniste mențin omul decăzut la starea de sărman și nimeni din lumea profană sau din afara artelor nu i-a promovat atributele de cerșetor. Oare nu zeii au creat și această formă umană ca o veghere continuă a noastră asupra stărilor noastre fiinduale, ca o analiză a ceea ce ne dorim să fim în societate, priveghind asupra puterii credinței? Oare lumea aceasta nu este conștientă de existența paralelelor fiinduale ale stărilor ca formă a caracterelor și a gândirii superioare a lumii Universului? Câte minți atâtea unicități fiinduale, câte structuri atâtea concepte despre el și celălalt. Plecarea omului și rămânerea pe pământ a lumii este tocmai cercul fără de sfârșit al morții și al nașterii. Este vuietul coborârii, al urcării și al menținerii omului ca element în continuă modificare, este conștiența și inconștiența, binele și răul ca rezultat al dăruirii liberului arbitru. Este lumea în care rostul îl are omul, elementul călăuzit cunoașterii, a adevărului nu din lumină, ci acel adevăr care se ascunde în taina umbrei, dual, ambiguu. Omul elevat găsește adevărul în toate reprezentările exprimate prin artă, pătrunde conștient în lumea celuilalt, în imaginea imaginii imaginate. Iisus a fost cel care a redat lumii omul. Omul care se pierduse o dată cu fratricidul: lacom, imoral, inadaptat, nesigur și criminal. Limtele absurdului existențial al acelei lumi care se credea puterea deplină i s-a demonstrat de divinitate că încetează să mai existe prin moarte. Un cadavru căzut în dizgrația viului. Care sunt atributele morții? Atâtea reprezentări din toate timpurile prezintă Moartea ca pe ceva înfiorător. Oare, dacă lumea dântâi nu ar fi cunoscut-o fizic ar mai fi reprezentat-o cineva în toate artele ca pe o entitate fără chip, un craniu înspăimântător ținând în mâinile ei osoase o coasă. Să fie oare coasa instrumentul căruia sufletul îi cade morții în chinuri? Coasa pe care omul câmpului a folosit-o mii de ani în folosul prorpiu. Da, este un simbol care sugerează întreruperea parțială a viului, pentru că această unealtă întrerupe parțial creșterea însă nu și evoluția plantei. Ea va putea crește, dar nu se știe dacă va mai da rod. Coasa este cea care eliberează sufletul de trup, este momentul încetării existenței telurice, o analiză neînțeleasă a întregului sistem în care totul încetează să mai existe pentru o miime de timp cosmic și, atunci, între pământ și cer se produce o eliberare energetică a elementelor care au compus întregul existent uman în matricele Universului. Cunoașterea va fi mereu pregătită pentru pătrundere în noile sisteme telurice vii și incorporate în om. Iconologia a pătruns în aceste sisteme, le-a structurat, le-a arhivat și le-a computerizat ca atribute ale tuturor reprezentărilor și a imaginilor imaginate ale vieții în mintea omului pe tot timpul existenței sale.
Toți oamenii de știință au conștientizat adevărul din adevărul cunoașterii și au consemnat faptul că întârzierile evoluției și a dezvoltării entității noastre ni le-am produs singuri, de după marele cataclism natural al revărsării mărilor și a oceanelor, continuând apoi prin atacurile fără sens ale unui popor, ce se dorea asupritor, asupra altui popor pașnic și înfloritor în dorința cunoașterii. Ne-am întârziat evoluția prin războaiele de acaparare teritorială ale unor popoare frustrate, stăpânite în subconștient de complexul de inferioritate, dornici de distrugerea efectivă a istoriei poporului asuprit, prin tot ceea ce a însemnat și a rezultat prin conceptul de colonialism. Colonialismul a dus și va duce la involuția societății asuprite. De aici, a rezultat faptul întârzierii popoarelor statice în dezvoltarea lor socială, culturală, politică, știindu-se că acele popoare, comunități stabile, au fost adevărate arhive colectoare de civilizație și, nicidecum, popoarele migratoare dominante, stăpânite de instincte criminale, de asasinate fără sens din plăcerea bolnăvicioasă de a ucide, constatându-se o transmitere genetică a acestui fapt la toate popoarele colonialiste. Eginhard, biograful personal al Marelui Carol al francilor descrie la un moment dat stările de agresivitate fără măsură ale acestui personaj istoric care a răspândit teroarea, la sfârșitul primului mileniu, în toată populație Europei. Din ordinul lui au fost uciși, monstruozitate la care a asistat personal, într-o singură zi, patru mii cinci sute de saxoni care au refuzat impunerea cultului creștin: ”Carol ripostă cu o faptă care reprezentă, totodată, pata cea mai gravă asupra reputației sale: intervenind cu o nouă oaste, i-a silit pe rebeli să capituleze și să-și predea armele, (…), după ce i-a avut în puterea lui, a poruncit să fie decapitați, într-o singură zi, patru mii cinci sute de saxoni, la Verden, pe Aller, un affluent al Wewswr-ului” (Barbero, 2005:46-47).
Oamenii aceia, nevinovați, au încetat să mai existe odată cu nesupunerea și necunoașterea adevărului adevărat despre nașterea, viața și faptele lui Iisus Hristos, Mântuitorul lumii. Era o lume de început în marea dorință de impunere a religiei creștine, nicidecum a mărturisirii ei și a demonstrării adevărului nașterii și învierii lui Iisus Hristos, după cum relatau scrierile Noului Testament.
În concluzie, subliniem faptul că multe dintre întâmplările vremurilor au fost scrise, la momentul respectiv, consemnate ca fapte întâmplate și trăite de martorii timpului, transmise apoi oral din generație în generație. Însă, aceste documente și mărturii istorice despre trecutul acelor popoare asuprite au fost distruse sau, includem și luarea cu forța a acestor mărturii doveditoare ale istoriei, trecutului poporului respectiv asuprit și păstrate trunchiat, după necesitățile intereselor celor care s-au aflat la un moment dat la putere. Arheologia, geologia, antropologia, lingvistica și toate științele au dovedit, în multe dintre ocaziile avute, despre care vom vorbi, anexând documente, contrariul inexistenței unor entități, întorcându-ne acum la tot ceea ce se dorește să studieze iconologia, și au consemnat rezultatul cercetărilor efectuate, confirmând multe dintre faptele despre care se credeau imaginare ca fiind adevărate, exemplul eroului anglo – saxon Beowulf. Astfel, au început să se dezvolte în biblioteci personale arhive secrete peste care cei puternici au trecut cu tăcerea, nemediatizând rezultatele autentice ale cercetătorilor oamenilor de știință din diferite domenii și, de-acolo, destabilizarea ca rost al dezinformării și deformării adevărului existenței etnice și a moralității: ”Lucrul pentru care mă tem”, spunea în lucrarea sa, ”Ființă și timp”, analistul sociolog Heidegger: ”este, în acest caz, faptul-de-a-fi-laolaltă cu altul, în măsura în care acest altul ar putea fi smuls de lângă noi. Înfricoșătorul nu îl vizează direct pe cel-căruia-îi-este-frică-laolaltă-cu-altul” (2003:195).
Acolo, unde moralitatea este ignorată prin atitudini imorale, libertinismul își expune în toată lejeritatea decăderii exprimarea desfrâului împotriva a tot ceea ce este moral. Iconologia evidențiază viața desfrânată a reprezentărilor zeilor Olimpului, prin înseși atributele evidențiate, prin dorința carnală a acestora de a se împerechea cu oamenii ca plăcere nestăvilită a rezultatului acesteia. Este un fapt real că la decăderea morală a zeilor, atât cei care se regăsesc în panteonul grecesc, roman sau asiatic, dar nu numai, sexul nestăvilit a dus la căderea morală a acestora însă prin faptul că erau zei statutul lor nu a suferit căderi morale, ci, doar, transmiteri de puteri supranaturale către progeniturile pământești. Am putea da exemplu personajul Hercule, semizeu preluat de greci din panteonul trac și chiar Askleipios, rezultați dintre apropieri naturale dintre zei și oameni. În toate cazurile, tații proveneau din zei, mamele erau pământence frumoase, ademenitoare de plăceri lumești. Biserica ortodoxă a fost și este o susținătoare a cultului moralității, a statutului social demn de om într-o societate morală. Reprezentările biblice, pe care iconografia le-a studiat și le studiază continuu, odată cu interpretările expuse în artă, deschid, în fața celui interesat, paleta atributelor acelor reprezentări care sunt analizate ca fiind manifestări ale unor personaje reale ce au trăit cândva pe Pământ și care și-au adus aportul prezenței lor în rândul oamenilor prin învățături. Singura naștere în lumea pământeană, prin implantarea embrionului în uterul virgin al unei femei, de către zeul creator a fost cea a Fecioarei Maria, din marele neam al regelui David. Iconografia prezintă ca atribut uman, referitor la transmiterea scrisă și orală a învățăturilor, prezența murală a icoanelor între care unele dintre ele țin în mâinile lor papirusuri cu înscrisuri din Biblie.
Biblia nu este numai o carte a lumii ortodoxe, ea este Cartea întregii lumi. Pornind, de aici, la compararea evenimentelor din Biblie, în care este prezentat Marele Potop, cu reprezentările din poemul babilonian, ”Poemul lui Ghilgameș”, în care ni se prezentă, în perioada când lucrarea a fost concepută, în urmă cu peste 3500 de ani, descrieri ale evenimentului tulburător al Sfârșitului lumii, ca un eveniment petrecut, nu se știe când, pentru că nici în poem nu este datat cu exactitate. Ioan (Irineu) Mihălcescu (1874–1948), teolog și mare ierarh orthodox român, a fost primul care, în anul 1920, a tradus din limbile germană și franceză această lucrare, pe care, a dat-o apoi spre publicare „Tipografiei Cărților Bisericești”, carte ce a urmat să fie studiată și cercetată atât din punctul de vedere teologic, cât și lingvistic, etnologic, istoric, antropologic etc., notându-se minuțios toate observațiile care au dus la așezarea unor noi teorii despre lume și viața pe pământ. Cea de a doua variantă, a unei alte traduceri, aparține filologilor Virginia Șerbănescu și Alexandru Dima. Cartea a apărut în anul 1967. Poemul conține 3600 de versuri și se cunoaște că un conținut al formei inițiale al acestor scrieri nu a ajuns până la noi decât doar jumătate din scriere. Cercetătorii din domeniul filologiei, al istoriei, dar și a altor științe interesate de domeniul de cercetare al acestor scrieri, au ajuns la concluzia că această operă babiloniană, predată studiului genezei și vechii limbi babiloniene, este compusă atât din poeme foarte vechi, cât și din balade sumeriene. Dintre aceste lucrări, cu o însemnătate mare pentru cultura și civilizația lumii, ni s-a păstrat doar un număr de șase lucrări. Specialistul român, filologul Al. Dima, a fost cel care a structurat și denumit, pentru prima dată, cele șase lucrări cunoscute ale poemului și care au avut să poarte titlurile în limba română: „Ghilgameș și Țara celor vii”, „Ghilgameș și Taurul ceresc”, „Potopul”, „Moartea lui Ghilgameș”, „Ghilgameș și Agga din Kis” și „Ghilgameș, Enkidu și Infernul”. Structurarea acestui poem, în vederrea republicării lui în limba română, va fi redistribuită sub o redenumire nouă a capitolelor de către cercetătorul român în domeniu I. Mihălcescu, care a împărțit epopeea doar în patru părți: „Legarea prieteniei dintre Ghilgameș și Enkidu”, „Faptele vitejești ale celor doi eroi”, „Căutarea vieții veșnice”, „Arătarea spiritului lui Enkidu lui Ghilgameș”. Se poate spune că această creație literară populară ce aparține culturii și civilizației babiloniene a fost scrisă în sistemul vechi de scriere cuneiformă, distribuită pe 12 plăci, dintre care ultima placă conține lucrări cu un caracter distinct.
Dacă vom privi reprezentările, definite ca icoane, de pe pereții bisericilor ortodoxe, vom observa starea de fapt a acelor personaje biblice care au trăit și au transmis un adevăr. Figurile acestora, fie că sunt femei sau bărbați, sunt pătrunse de un cutremur al tuturor trăirilor lor. Când pășeau pe pământ, simțeau o legătură dintre lumea de dincolo și cea în care trăiau. Faptele lor, vizibile prin tot ceea ce reprezintă pictura de pe pereții bisericilor, sunt un rezultat al mărturisirilor evanghelice, al adevărului că ceea ce se cunoaște și s-a transmis din generație în generație este adevăr, este mai mult decât simțire, sunt taine ale unor trăiri pe care le-au avut și încă le mai au numai aceia care viețuiesc cu faptele împlinite și au o moralitate sănătoasă. Când ești sănătos și gândirea îți este clară, deciziile fiindu-ți pe măsura împlinirilor, iar legătura dintre eul tău și Univers va fi net superioară. De ce să nu recunoaștem că toată inspirația elevată, majoră în toate înfăptuirile noastre, a avut ca rezultat influența imensității energetice a Universului asupra creierului nostru sănătos, în care ideile circulă și pe care mințile profunde le atrag prin dorințe, și totul se realizează după repausul prin somn. Noaptea a fost pentru omul de știință cel mai bun sfetnic.
Subliniam, în rândurile de mai sus, importanța existenței lui Zeus în cultura și tradiția spirituală din viața grecilor antici și chiar în spiritualitatea tracă. Reprezentările acestui personaj, ca fapt al unei autorități universale, au dovedit că în memoria poporului grec, Zeus era simbolul vieții și al morții, al binelui și al răului, al tuturor împlinirilor sau neîmplinirilor omenești. Zeus nu era Creatorul, el era doar stăpânul suprem, forța fizică și spirituală a unui popor care îl diviniza, așa cum Zamolxis era zeul învățător al marelui popor trac: ”Totodată, voiam să privesc sărbătoarea și felul cum se desfășura ea, deoarece aceasta se întâmpla acum pentru întâia oară. Mândru mi-a părut alaiul localnicilor, dar nu mai puțin potrivit părea cel făcut de traci” (Platon, vol.I, 1998:97).
Zeus era stăpânul cerului, cârmuitorul oamenilor și al zeilor, el era cel care orânduia totul în lume și în ceruri. Reprezentat ca putere supremă a Pământului și Universului marele zeu își alege ca spațiu de desfășurare a întregului său plan de domnie culmile muntelui Olimp. Acolo, va sălășlui împreună cu soția lui, Hera, cu toți zei printre care Apollon, mândru de pletele lui de aur, Artemis, sora lui Apollo, cea mai Reprezentarea Iadului, Fra Angelico (1435-1440) strălucitoare dintre zeițe, Afrodita, războinica Athena, fiica lui Zeus, hărăzită cu multă putere, cele trei zeițe deosebit de frumoase, alesele Hore, care străjuiau intrarea în Olimpul cel înalt și care ridicau întotdeauna norul ce acoperea poarta când zeii coborau pe Pământ sau când urcau la maiestuoasele și impunătoarele lor palate. Toate aceste reprezentări au atribute omenești, caracteristice comportamentului uman, stări de fapt care se regăsesc în viața oamenilor. Căsătoria era una dintre caracteristicile împlinite ale omului întru perpetuarea speciei și, aceasta, se regăsește ca atribut în comportamentul și în dorințele acestor reprezentări mitologice. Plăcerea și atracția carnală dovedesc legătura pe care omul o avea cu dorința de a crea puteri supraomenești, reprezentând diverse fenomene din natură, și de a face din imaginație imaginea materială a lumii fantastice și chiar fabulatorie, prin reprezentările cu balauri. Iconologia a studiat și studiază modul în care omul a creat fantasticul, a imaginat reprezentarea și a materializat făptura prin atributele lor foarte trebuincioase existenței propriei evoluții. Am spus că încă studiază, pentru că activitatea iconologiei nu a încetat și nu va înceta cât lumea va trăi necondiționat din imagini imaginate, pentru că lumea fantasticului trăiește prin imagini, prin reprezentări în memoria vastă a omului elevat în maniera superioară a creației și profane, în imaginația reținută a sporului natural al puterii de creație a acestuia. Vom încerca, începând cu acest studiu să introducem spre cercetare reprezentarea personajului din icoane și să argumentăm prin studii de ce este importantă introducerea în studiul iconologiei comparate a acestor reprezentări biblice, ca aparținând în totalitate studiului iconografiei, comparând și justificând starea de fapt a unei icoane, reprezentare și atribute, cu reprezentarea mitologică care impune o contemplare, am putea spune o justificare deosebită a minții omului de a crea personaje pentru toate elementele mediului înconjurător. Elemente care, într-un timp al istoriei, i-au fost curiozități și temeri, teama dominându-i existența fiinduală, diminuându-i atât de mult puterea de înțelegere a fenomenului natural, ca de exemplu: fulgerul, tunetul, cutremurul, ploile nesfârșite, inundațiile, bolile incurabile etc., care l-au subordonat stării de frică. Toate aceste elemente, neînțelese la timpul acela, l-au făcut pe om să își dorească protecția din partea unor forțe supranaturale forțelor omului și iertarea pentru toate greșelile făcute, pentru că oamenii, în tot timpul lor istoric, au fost conștienți de faptele rele făcute, despre care conștientizau că sunt răspunzători și, atunci, și-au imaginatreprezentări cu atribute legate de fenomenul în cauză care să-i ierte pentru a-și putea continua liniștiți, spiritual, activitățile vieții. Aparițiile domestice ale unor entități, în timpul vieții lor, au întărit și au consolidat credințele care vor varia prin reprezentare și attribute de la un teritoriu ocupat la alt teritoriu, de la un continent la celălalt continent, de la o comunitate la alta, legate fiind de toate particularitățile acelor evenimente ale mediului înconjurător. Și reprezentările zeităților au variat de la o zonă la alta a globului, de la un mediu climateric la cealălt, creând reprezentări specifice dorințelor de a se ruga să fie apărați de rău și protejați de bine. În lumea europeană, zeitățile binelui erau de o frumusețe aleasă, potrivite atributelor pe care le aveau, în comparație cu cele ale răului la care hidoșenia se exprima potrivit caracteristicilor lor. Lumea hindusă va alege ca zeități și animalele cu atributele specifice respectivului mamifer. Sacralitatea vacilor, de exemplu, își are originea în cultul arian antic al vacii. Krishna, numit și Govinda, adică ”cel care le mulțumește pe vaci”, era păstorul încă din copilărie al acestor animale și păstrătorul cultului vacilor albe care, împreună cu Shiva, îndeplinea autoritatea domniei animalelor în rolul de Pashupati. Acest animal avea să aibă un rol special în cultul hindus pentru că vaca era animalul domestic care dădea spre consum oamenilor laptele din care se făcea untul pentru sacrificii, dar și bălegarul care servea drept combustibil, un necesar în trebuințele gospodărești ale omului. În fapt, comunitățile își alegeau propriile reprezentări, specifice caracterelor poporului respectiv. Răul, reprezentat prin demoni, apare în toate mitologiile și în religiile lumii, imaginat fiind după forma răului îndurat de poporul respectiv, reprezentat în artă sub chipurile traumatizante ale personajelor ce aveau atributele libertinului și ale criminalului odios. În mitologia indiană, demonul era Raktabija („sămânță de sânge”) și era cel care întrupa răul din fiecare picătură de sânge care îi cădea pe pământ. Odioasa făptură va fi răpusă de Kali, o zeiță războinică concepută din energiile divine ale zeilor, numite shakti. În mitologia greacă, monstrul înfricoșător, cu o sută de capete, era Typhon, ieșit din pântecele Geei care va cădea răpus de Zeus, stăpânul tunetelor. După moartea lui Typhon, Zeus va deveni stăpânul suprem al cerului și al pământului. Religiile au apropiat însă mult reprezentarea divinității de om. Au redat, întocmai, personajele reale care au trăit în lume și care au uimit prin toate minunile lor ce nu erau la îndemâna puterii explicării rezultatelor acelor acțiuni, minții lumii de atunci. Uimirea a fost cea care a creat imaginea reală a celui care a fost numit ”sfânt” (închinat lui Dumnezeu) și care, în toată existența lui, a înfăptuit, prin sfințire de către ființa supremă a Universului, minuni. În religia creștină, Fiul – Iisus Hristos este numit și ca Om, Fiul Omului, dar și ca Sfântul lui Dumnezeu (Marcu 1, 24; Luca 4, 34; Ioan 6.6, 9; Fapte 2, 27; 3, 14). Iisus este Arhiereu sfânt (Evr. 7, 26) adică Cel ce sfințește pe cei ce se sfințesc (Evrei 2, 11). Reprezentările Marelui bine al lumii sunt, întotdeauna, aceleași, pentru că religia de la care s-au desprins totate clelalte forme de manifestare creștină a fost marea religie ortodoxă, religia celui care a creat-o. Atributele Fiului lui Dumnezeu sunt caracteristici divine și reale. El nu reprezintă pe nimeni decât pe el însuși, divin în materializare de Om, nu umană, pentru că Iisus este pe departe a fi un simplu om, este întruchiparea Creatorului despre care confirmă marele fizician al lumii, Einstein, care a dezvoltat și uimit lumea materialistă a timpului său cu formula existenței divinității supreme E = mc2. Cuvintele sunt de prisos, iar remarcile răutăcioase ale adepților marilor încrengături oculte au dorit și și-au unit puterile să zădărnicească total credința în Iisus Hristos pentru a putea instaura definitiv și ireparatoriu răul libertin. Răul care distruge civilizația umană, cultura și educația în plină evoluție, instaurând libertinismul și frica:
”Momentele constitutive ale fenomenului deplin al fricii pot varia. Așa se face că există diverse posibilități de ființă ale faptului de a-ți fi frică. Face parte din structura de întâlnire a amenințătorului ca el să se apropie înlăuntrul proximității. În măsura în care ceva amenințător irumpe în cuprinsul faptului-de-a-fi-în-lume de ordinal preocupării (ceva amenințător în al său ”desigur nu încă, însă în orice clipă”), frica devine spaimă” (Heidegger, 2003:195).

3. Timpul și spațiul în iconologie

Omul s-a născut din lume însă o lume care se cucerea pe sine în toate reprezentările configurate în imaginile unei vieți imaginate și compusă într-un mod straniu fiindului. Omul a ajuns să se cunoască pesine, în interiorul și în exteriorul său, să discearnă binele și răul și să poată accepta crearea, însă propriile închipuiri, reprezentări egale cu imaginile reale ale unor pesonaje contemporane și remarcate prin vitejie întru menținerea liniștii comunității, a figurilor de eroi ale căror fapte s-au transmis din generație în generație, l-au făcut de multe să ezite în mărturisire. Toate acele imagini ale imaginației lui au devenit reprezentări mitologice și s-au asociat fenomenelor naturii, dar și faptelor de bine și rău. Între toate acestea, omul real a jucat doar rolul de creator de imagini și reprezentări ale căror atribute au fost asociate evenimentelor timpului, între care mediul, cu toate schimbările lui climaterice, și a avut rolul său de impunere a fantasticului și fabulosului în neputința explicării evenimentelor, la vremea aceea, ele înaintând impresiei simboluri și sugestii spre explicare.
În iconologie, timpul este o pierdere a speranței vieții, inexistent, iar spațiul, locul limitat întâmplărilor și faptelor personajelor lumilor, care nu se confundă cu lumea telurică, creată. În rândurile de mai sus, am subliniat existența terestră definită prin omul real, pentru că el este cel care întreține viața prin mintea sa cu toate preocupările pe care le are, dăruindu-le, apoi, comunității în care trăiește și unde își desfășoară activitatea. Omul este social, acest fapt este un rezultat uman al existenței lui și îl vom întâlni atât la zei, cât și la sfinți. Răul este inuman, este distrugătorul marii creații însă, de fiecare dată, răul este învins de marea forță a binelui care își ocrotește creația. Iar creația este ocrotită pentru că Marele Creator prețuiește făptura umană cu tot ceea ce face ea, bine sau rău. S-a pus întrebarea dacă omul este conștient când înfăptuiește răul și dacă își imaginează consecințele acestui rău, care poate fi dezastruos? Psihologic vorbind, omul răului, în momentele împlinirii răului, intră într-o undă energetică puternic posesivă, iar conștiența lui este egală, în acel timp măsurat pentru fapta aceea rea, cu zero. Se produce un dezechilibru mental pe care acel om îl are în momentele efectuării faptelor rele și, nu întâmplător, se spune că în momentele respective omul este posedat de energii malefice: ”Nimeni nu poate să vorbească despre conștiință – de sine și a altora – fără să se refere la simțire, la o trăire, la o experiență irecuzabilă a subiectului. Dar subiectivitatea nu este o proprietate simplă și absolută a conștiinței. Fără îndoială că aceasta din urmă angajează subiectul, însă ea este întotdeauna (…) conștiința a ceva, adică strâns legată de legile obiectivității.” (Ey, 1983:35)
Elementul răului distribuie în timpul existenței lui perturbări de situații grave în viața oamenilor, fiind reprezentat atât în lumea mitului, ca exemplu monstruoasa Chimeră, din mitologia greacă care a fost ucisă de Bellerophontes, zeul local al Soarelui, în Grecia antică, ce alerga, străbătând cerul călare pe un cal înaripat, cu săgețile arcului său pregătite să doboare entitățile răului, rău dăborât în reprezentarea balaurului ce întruchipa furtuna, cutremurul și forțele vulcanice ale pământului, cât și în reprezentările biblice prin Satana și diavolii care îi sunt supuși, oprit din acțiunile lui năvalnice atât de Dumnezeu, cât și de toți supușii Marelui Creator. La un moment dat, lumea devine difuză și uneltește chiar împotriva aceluia care o apără. Momentele acestea, de instabilitate față de încrederea mărturisirii s-au produs, în lungul timp al dezvoltării și evoluției omului, în istoria neînțeleasă a creației, în acapararea de către puterea răului a întregii conștiințe a unora dintre membri entității lumești. O putem observa prin refuzul multora de a procrea, de a crește și de a-și educa propriul copil ce urmează să te întâmpine și să-ți aprecieze tot lucrul bun din viața ta. De a se asocia unor îndeletniciri distrugătoare propriei evoluții, de a se întârzia în educație și de a-și da propriul răspuns: de ce-am venit, cine sunt și ce las ca fapte bune de urmat după ce moartea îmi va întrerupe șirul zilelor pe Pământ? Oare sunt conștiente toate aceste progenituri că va veni o zi din urmă care le va întrerupe pentru totdeauna energiile distrugătoare: ”Mai e nevoie să lămurim de ce creștinismul, a cărui criză în fața evului modern am cercetat-o, se găsește-n criză și-n fața acestei întorsături a lucrurilor? Prea puțin. Și iată de ce: Creștinismul se găsește fără îndoială alături de orientare aceasta a lumii în care omul aspiră iarăși la un absolute; și încercarea de a reconstitui – fie și numai în cadrul socialului – unitatea universului spart de iscodirea modernă se găsește pe linia reacțiunii creștinești împotriva individualismului abstract și aritmetic.” (Vulcănescu, 1991:72)
Unde există egoism nu se găsește nici educație, nici cultură, nici evoluție în binele crescut sporului natural al lumii. Crește ca un sâmbure neroditor al lumii însă nu ca un om. Se dezvoltă ca o entitate ce se va rupe de uman și se va alătura răului ca va căuta distrugerea neîntreruptă a semenilor, distrugerea ce îi va pricinui propria pierdere, căderea în Iad. Acea lumea despre care atât mitologia lumii, cât și religia creștină vorbesc ca despre un loc al ispășirii păcatelor, o lume hidoasă care chinuiește trupul și sufletul celui căzut, o lume unde bezna chinuiește privirea, iar umbrele hidoase din interiorul Pământului chinuiesc viul care a avut tot timpul să regrete prin îndreptare în timpul vieții. Toate mitologiile lumii au în conținutul povestirilor lor un sfârșit bun, pentru oamenii care au făcut bine semenilor, unde reprezentările binelui le clădește acestora viața nemuritoare și un sfârșit îngrozitor pentru cei care au instaurat groaza în rândul semenilor, pe tot timpul cât au trăit la lumina soarelui. În lumea morții reprezentările sunt atât de hidoase, încât măsura exprimării atributelor reprezentărilor mitologice întrec cu mult fantasmagoriile. În religia creștină, Iadul este cel care cutremură din temelii toată ființa umană, cu dreptul de a pedepsi omul căzut în Iad în chinurile pregătite de diavoli. Diavolul este o întruchipare a răului fără margini de aplicare a chinului și fără cuget, reprezentare cu atributele unei entități umane intrate în patima nestăvilită a crimei odioase. Vom compara două picturi, cu două reprezentări feminine, chinuite de patima omuciderii, ca rost al încercării liniștirii Caravaggio, Judith decapitându-l pe Holofern sufletului năpădit de păcate și prin care iconologia a căutat să-și expună punctul de vedere. Este libertatea artistului să creeze personaje pe care să le materializeze în artă cu atributele vizuale, o expresivitate a valorii interpretării prin culoare, prin sunet, prin scris sau prin sculptură. Spuneam, în rândurile de mai sus, că nu oricine dintre cei născuți pe Pământ au harul să creeze frumosul născut în imaginea imaginației Universului. Iconologia a surprins starea de fapt a artistului creator și a justificat-o ca har nu ca o transpunere spirituală cum sunt stările de fapt ale artistului iconar, stări care se întretaie în momentele redării chipului unui ”sfânt” sau a unei scene biblice în care apare Mântuitorul, pentru că pictorul iconar nu creează imaginea, iconarului îi apare imaginea sub influența stărilor redării personajului biblic. Sunt alte trăiri pe care pictorul iconar le are în momentele în care realizează pictura icoanei, ]n comparaţie cu pictorul creator de artă. Iconologia a surprins două reprezentări cu scene inspirate din textul biblic însă cele două picturi sunt doar picturi deosebite prin valoarea creației, aparținând a doi pictori italieni. Ei au avut inspirația, harul executării creațiilor lor, au dat valoare reprezentărilor printr-o dorință de a crea frumosul de excepție, nerespectând adevărul biblic. Sunt două picturi care evidențiază actul brutal al decapitării însă aceste picturi se îndepărtează mult de la scrierea și adevărul biblic, ele sugerează laic o acțiune de săvârșire a morții unui bărbat prin decapitare. Figurile celor două femei sunt chipuri simbol, femei dispuse să împlinească un fapt deplorabil, acela de omucidere. Sunt reprezentări cu atribute diferite şi, totuşi, au un punct comun, crima. Nepoata regelui Iudeei, care i-a devenit fiică vitregă prin căsătoria cu văduva fratelui său, cere uciderea personajului biblic, Ioan Botezătorul sau Înaintemergătorul, vărul de mamă al lui Iisus Hristos, Mântuitorul. Ea solicită moartea pustnicului pentru că acesta dezvăluia poporului că regele lor era imoral și un fratricid. Tipică femeii libertine, Salomea a cucerit prin dezinvoltura sa pe cel care a hotărât moartea nevinovatului Ioan, în urma promisiunii acestuia că-i va satisface orice dorință dacă va dansa în ziua în care urma să își serbeze ziua de naștere. Dorința tăierii capului Sfântului Ioan aprține Irodiadei, Salomeea a făcut doar oficiul de respectare a dorinței imoralei sale mame. Această poveste, după Evanghelia lui Marcu, a fost preluată de mari creatori de artă: în muzică, Richard Strauss cu opera Salomeea a cărui premieră va avea loc la Dresda în anul1905. Creația muzicală a marelui muzician german va continua povestea bibilcă și o va completa cu scena dezgustului regelui Irod Antipa față de atitudinea libertină a fiicei sale vitrege, în urma căreia va porunci să fie ucisă. În literatură, Oscar Wilde va introduce în piesa sa omonimă și motivul pentru care Salomeea dorește moartea lui Ioan Botezătorul, acela era că Ioan refuzase să o sărute. În reprezentările artistice ale diferitelor personaje atât mitologice, cât și biblice, apare motivația sinelui în creația artistică a autorului, dorința de a se întâmpla cumva ceva, spre a mulțumi, de multe ori, contemplatorul naiv. În reprezentarea biblică însă, unde pictorul iconar redă efectiv chipul ca icoană, sinele nu reprezintă nimic, în acuratețea acestor portrete biblice nu apare transpunerea eului, ci doar trăirirle de moment ale pictorului iconar cu impresia icoanei. Reprezentări ale acestui personaj biblic se regăsesc și în Coran, unde Ioan Botezătorul este considerat profet împreună cu Mahomed, fiind recunoscut pentru dragostea lui fără margini față de Creatorul lumii (Sura 19:12-14). La mormântul său, din Moscheea Omeiazilor din Damasc vin și se închină atât credincioșii musulmani, cât și creștini. În concluzie, în religiile lumii sunt reprezentări comune cu atribute comune, iconologia ca și iconografia asociază partea comună a unor legături umane care ar trebui să stea la baza toleranței în lumea întreagă a Pământului.
Iconologia deblochează imaginația în sistemul de creație a reprezentărilor și în comparație cu iconografia ea coroborează imaginea cu imaginația creând imagini și personaje vii în viziune fiinduală, atribuindu-i caractere după trebuințele spirituale. Imaginația omului l-a creat pe Zeus, pe Terra, pe Neptun și, toți care doreau ca aceste reprezentări să triumfe în memoria lor, le-au creat imaginea și atributele după necesități.
Folclorul a însumat, în preocuparea sa de studiu, toate manifestările artistice ale unui popor, toate faptele de cultură populară transmise prin cuvânt și prin practici. El s-a manifestat în artă în funcție de categoriile funcționale și tematice, structurat în două mari grupe: creații artistice cu funcție rituală (ceremonială) și creații artistice fără funcții rituale. În celebrarea marilor zeități antice, oamenii au creat reprezentarea și și-au imaginat întregul ceremonial de celebrare a zeități respective, după scopul și importanța care i se atribuia. Lumea profană și naivă de început a civiliziției omenești a transmis din generație în generație tradiția ceremonială. Evoluând cultural, prin tot ceea ce știința a pus la dispoziție omului în timpul marilor descoperiri geografice, istorice, arheologice, antropologice, etnologice, anatomice etc., importanța celebrării reprezentărilor vechii culturi, reprezentări cu atribute fantastice, s-a diminuat cu fiecare generație care a înțeles și studiat rolul adevărat al vieții, care detașa existența omului de la sate, supus ritmului muncii istovitoare și timpului cultivării pământului, dar și a respectării riguroase a tradițiilor de omul de la orașe, unde munca, activitatea de fiecare zi, îl rupea de la ceremonial și îl introducea în marea preocupare a profitului financiar industrial.

4. Iconologie românească, reprezentări, sensul ritualului în cosmogonie

Reprezentările iconografice au fost un rezultat al imaginării unor entități, superioare entității omenești, atunci când omul a ridicat, în neputința lui, privirea adâncită și cutremurată de formele pământului, spre marea întindere albastră a cerului. Mișcările misterioase ale norilor, supuși curenților vânturilor, formele deosebite pe care masa de abur o lua, modelând creaturi fantastice au înspăimântat omul care îndrăznise, într-un timp al evoluției lui să le privească și, mai ales, când timpul se înrăutățea, după care urmau fulgere, furtuni cu trăsnete asurzitoare, au înspăimântat naiva creație - om și au început să creeze culturi cu reprezentări și valori artistice.

Va urma.

Referințe bibliografice:
Barbero, Alessandro, Carol cel Mare, un părinte al Europei, Editura BIC ALL, București, 2005.
Ey, Henri, Conștiința, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983.
Gyr, Radu, Sângele temniței. Stigmate, Editura Blassco, București, 2016.
Haisch, Bernard, Teoria existenței lui Dumnezeu, Editura Atman, București, 2015.
Heidegger, Martin, Ființă și timp, Editura Humanitas, București, 2003.
Nectarie din Eghina, Sfântul, Un portret al omului, Editura Sofia, București, 2015.
Platon, Republica, Editura Teora, București, 1998.
Vulcănescu, Mircea, Logos și eros, Editura Paideia, București, 1991.
• Dicționar Universal Ilustrat al Limbii Române, Editura Litera, București, 2010.

Vizualizări: 53

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Dialoguri culturale !

Alătură-te reţelei Dialoguri culturale

Comentariu publicat de Maria-Ileana Tănase pe August 3, 2017 la 6:55pm

Selectat pentru aprofundare!

Comentariu publicat de Adina Lozinschi pe Iulie 16, 2017 la 9:00am

Foarte interesant!

Comentariu publicat de Ileana P. Bâldea pe Iulie 16, 2017 la 12:57am

Recomandat în rubrica ARTICOLE, 15 Iulie 2017

Comentariu publicat de Ileana P. Bâldea pe Iulie 16, 2017 la 12:55am

Expun, promovez și partajez tuturor membrilor!
Mulțumiri, domnule profesor Ştefan Lucian MUREŞANU!

Despre

Ileana P. Bâldea a creat această reţea Ning.

Colectivul de redacție

Redactor-sef: Ileana Popescu Bâldea

Redactori: Veronica Pavel Lerner, Teodor Dume, Nadia Pădure,Anica Andrei Fraschini, Enea Gela, Violeta Mirela Deminescu, Ottilia Ardeleanu, Loredana Știrbu, Aurora Luchian, Agafia Drăgan, Costin Tănăsescu, Tudor Calotescu, Dan Tipuriță,Simion Cosmescu

Membru de onoare: Relu Coțofană

Pian și alte coarde...

Tableta zilei

„Lumea-i visul sufletului nostru.”                                                      Mihai Eminescu

http://junimeadigitala.ning.com/group/tableta-zilei/forum/topics/ce-este-lumea

                   

Medalion literar

CV-Maria Giurgiu
Publicat de giurgiumaria î

Născută pe 1 noiembrie 1960 în comuna Izvoru, județul Argeș. De origine din comuna Uda, județul Argeș. Sunt, fiica cea mai mare dintr-o familie de la țară cu patru copii. Am urmat cursurile școlii generale, din satul Săliștea, comuna Uda; Am urmat cursurile unui liceu teoretic profil umanist- limbi străine în orașul Pitești. După terminarea școlii și după căsătorie, am început să lucrez în uzină, în urma unor examene de diferențe în profilul industrial. Pe parcurs am făcut cursuri de specializare în profilul meu de lucru. Literatura și istoria, au constituit întotdeauna o pasiune și un hobby pentru mine. După ce m-am căsătorit, soțul fiind cadru M.A.N. am locuit în Câmpina, apoi în Constanța alți câțiva ani, după care m-am mutat la Târgoviște unde m-am stabilit cu familia și am continuat să lucrez într-o unitate a M.A.N. 
http://junimeadigitala.ning.com/group/medalion-literar/forum/topics/cv-maria-giurgiu

traduceri...

Arcul şi lira (El arco y la lira)
Postat de Ioana Haitchi în Noiembrie 8, 2017
Poezia este cunoaștere, salvare, putere, abandon. Operaţiune capabilă de-a schimba lumea, activitatea poetică este revoluționară prin natura ei; exercițiu spiritual – metodă de eliberare interioară. Poezia dezvăluie această lume; creează o alta. Pâinea celor aleşi; al naibii aliment. Izolare; unire. Invitație la călătorie; întoarcere la patria-mamă. Inspirație, respiratie, exerciţii fizice. Rugăciunea vidului, dialogul cu absenţa: plictiseala, chinul și disperarea le hrănesc. Rugăciune, litanie, epifanie, prezență. Exorcism, incantație, magie. Sublimarea, compensarea, condensarea inconștientului. Expresie istorică de rase, națiuni, clase. Neagă istoria: în sinele ei sunt rezolvate toate obiectivele conflictuale și omul dobândește în sfârşit conștiința de a fi ceva mai mult decât tranzit. Experiență, sentimente, emoție, intuiție, gândire, nedirijate. uman. continuare...http://junimeadigitala.ning.com/profiles/blogs/arcul-i-lira-el-arco-y-la-lira

Articole

Mihai Beniuc - 110 ani de la naştere Publicat de Florin T. Roman în Noiembrie 16, 2017 la 3:13pm în ARTICOLE

„Mihai Beniuc e lemnul din grindă pe care atârnă secera, fierul spălat în sângele grâului şi încovoiat ca spinarea ţăranului aducând pâine, mânerul plin de răni deschise, zimţii, văile prin care sudoarea curge în pământ, în netimpul din trupul pământului, înviindu-i ierburile, semănându-i fluturi pe comori şi perechi de mărgăritare peste căţelul ce latră miezul nopţii şi stă cu labele suite pe blesteme şi nădejdi”, scria undeva Fănuş Neagu, prieten al poetului. În calitate de concitadin al său mă simt obligat să reamintesc, la ceas comemorativ, noilor generaţii şi nu numai, cine a fost şi mai ales ce a scris acest poet pe nedrept uitat. continuare...http://junimeadigitala.ning.com/forum/topics/mihai-beniuc-110-ani-de-la-na-tere

Starea literaturii moderne, un sondaj SAGA - Israel Postat de adrian grauenfels în Noiembrie 7, 2017 Controversatul (şi totodată excelentul) film israelian Foxtrot trage un imens semnal de alarmă: existenţialismul, consumismul, irealitatea vieţii moderne ne fac să nu ne mai vedem pe noi înşine. În fiecare secvenţă, personajele sunt afectate de starea de "postmodern" consensuală şi în toate situaţiile inspirate din realul israelian găsim anomalii, absurd, dezumanizare şi abandon. Cultura, deciziile, arta şi estetica nu mai aparţin individului ci sunt dictate de forţele telurice ale erei informaţionale. Care influenţează mai ales pe cei care nu stăpânesc la perfecţie limba nativilor. continuare...http://junimeadigitala.ning.com/profiles/blogs/starea-literaturii-moderne-un-sondaj-saga-israel?xg_source=activity

100 de ani de la catastrofa din Octombrie 1917 Publicat de adrian grauenfels în Noiembrie 1, 2017

Pentru noi toţi cei născuţi în zorii comunismului, data de 7 Noiembrie 1917 are un răsunet deosebit. Era momentul când poporul, bolşevicii, mujicii şi oprimaţii conduşi de Lenin au preluat puterea instaurând în Rusia o nouă eră, o nouă ideologie, de fapt o monstruoasă anomalie socială - comunismul. Filosofia marxistă a "dictaturii proletariatului" a fost impusă cu armele de Gărzile Roşii care prin insurecţie au lichidat guvernul provizoriu alcătuit după abdicarea ţarului Nikolai II. Lenin, Trotzki şi din 1922 Stalin, croiesc o nouă istorie care va costa viaţa şi va schimba destinul milioanelor de oameni din trei continente. continuare...http://junimeadigitala.ning.com/forum/topics/100-de-ani-de-la-catastrofa-din-octombrie-1917

Caligrafii

Nevoia de noi...(amintiri de la lansarea volumului colectiv "Jurnalul unui câmp de aripi" - Daniela Toma)
Publicat de ileana popescu bâldea
în Noiembrie 5, 2017
Da! avem nevoie de noi. într-o lume care ne alienează tot mai mult. și nu știu dacă este vina ei sau a aerului de deasupra. sigur, însă, cineva cerne șansele de a trăi normal. când voi întâlni energia aceea, dacă o voi întâlni vreodată, o voi examina pe toate fețele sau firele care ne despletesc firescul. și, poate, astfel voi înțelege, pentru o altă viață de om sau fluture, unde se află echilibrul fără de care suntem mai ușori decât o frunză…
continuare...http://junimeadigitala.ning.com/group/caligrafii/forum/topics/nevoia-de-noi

Stre-suri...

Între G și H... Publicat de Anica Andrei Fraschini în Noiembrie 2, 2017 

Nu, nu e vorba de punctul G, ci de rețeaua internet... Pentru că mă mișc doi centimetri cu telefonul mai spre dreapta-stânga, dispare G, apare H, dar cel mai grav e când se încăpățânează un E penibil... Sau de rețele, în "G"neral... De plase, de păcăleli, de ițe... Iglițe... De chef și platitudine, de extaz și starea de nimic. De hipotalamus e vorba. Măria-Sa. Mă ia cu câte o sfârșeală, de nu-mi vine să cred. Mă irită tot. Și nici că aș vrea altceva. Nu! Se strânge lumea într-un polonic și sunt, și eu, pe-acolo, să mă întreb ce caut. Nimic. Un hipotalamus destabilizat, pipernicit, anemic, anti-anatomic. Nici măcar o părere, niciun sentiment, doar iritare, cu lipsă de respect. Cu lipsă de orice, altceva. Hormonal - da, ah!, intervine "H"-ul - poate părea corect: o muiere ce glisează în viteză, spre vârsta a treia. Sau o fi vreo înălțare? Că "trei" e mai sus decât "unu"... continuare...http://junimeadigitala.ning.com/group/stresuri/forum/topics/ntre-g-i-h

Fapt divers Publicat de ileana popescu bâldea în Septembrie 24, 2017

Citesc multe poeme. De foarte mulți ani. Doar cine nu citește - și își clădește "opera" pe imaginile și metaforele altora - nu realizează cât de ușor pot fi descoperiți de cei din ale căror texte se inspiră. Apoi, împăunați și bazându-se pe numărul aprecierilor acelora care citesc din doi în doi, încearcă să se "ridice" pe vârfuri, din nefericire, doar de nisip. Ce cred ei despre ei nu contează, dar este important pentru mentalul colectiv care-și construiește false valori pentru ca apoi să se raporteze la ele. Și, până la urmă, este dreptul fiecăruia să aleagă ce-i place, dar dreptul de a fi corect cu cititorul este doar al autorului. continuare...http://junimeadigitala.ning.com/group/stresuri/forum/topics/fapt-divers

Note

Creat de Ileana P. Bâldea Sep 12, 2009 at 2:59pm. Actualizat ultima dată de Ileana P. Bâldea Apr 21, 2014.

Dialoguri culturale este o reţea socială

© 2017   Created by Ileana P. Bâldea.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor